Să zicem că o sută de oameni mă întreabă de sănătate. Ce mai faci, cu ce te mai ocupi, poate facem ceva împreună. Douăzeci dintre complezențele astea duc mai departe. Restul se pierd în mesaje pe Facebook și cărți de vizită tocite prin portofel. Urmează zeci de conversații cît de cît concrete – pe mail, la cafea, pe Skype, pe fusul tău orar sau pe al lor. Vreo șapte ajung la bani și termene de livrare. Semnezi, poate, trei contracte. Unul se amînă. Altul se termină dezastruos. Unul produce facturi. Unele dintre ele se plătesc. Iar chestia asta poate să dureze unul sau doi ani.

Nu-i nici o afacere să faci business. Nu-i cum te-ai aștepta. Miticele zeci de mii de euro sînt, de fapt, accidente fericite într-un lung șir de gherle. Plus înjurături ample. După ce primești ștampila și CUI-ul, înainte să înveți contabilitate primară, înveți să blestemi. În primul rînd, clienții. În al doilea rînd, statul, cu toate rudele sale de la țară angajate la registratură și promovate în guvern. Taxele, impozitele, băncile și comisioanele. Viața și mintea de pe urmă care ți-a lipsit de ți-a trebuit ție facturier și sediu social. Te răcorești și o iei de la capăt. În mare parte, business-ul tău este eșecul. Dar de asta de prinzi tîrziu, după vreo cinci ani de munci și impozite.

E atît de mult eșec în antreprenoriat și freelancing, încît s-a transformat într-un produs secundar. Deșeurile toxice – refuzuri, țepe, trădări, abuzuri – au devenit seminare, conferințe inspiraționale și cărți de business în toată regula. Din rușine și depresie, datul de gard a devenit un drept fundamental și un pas inevitabil. Eșecul este bun, virtuos, moral. O arată apoftegmele lui Jobs și Bezos și Branson, mantrele din Power-point-uri. O dovedesc statisticile nemiloase Berkeley & Stanford care-ți dau 5% șanse de supraviețuire pe termen mediu. Sau cele motivaționale de la Harvard, care-ți oferă o cotă de 50%-50%. Oricum, știi că n-o să-ți iasă din prima. Mai mult, vorba unui prieten cu sediul în Marriott, afli că un faliment valorează cît două MBA-uri. Pentru că o relație sănătoasă cu eșecul este garanția contactului cu realitatea. Este echivalentul mîinilor pline de bătături sau cicatricilor de pe încheieturi. O distincție și o dovadă.

Cei cîteva sute de mii de loseri tăietori de facturi sînt o sectă. Practicanți fervenți, adoratori ai adevărului neplăcut. De cealaltă parte a cifrei de afaceri, corporațiile sînt terifiate de eșec și, de la un punct încolo, de riscurile care-l implică. Șirurile infinite de meeting-uri și proceduri, previziuni și mail-uri cu CC-uri aglomerate sînt, de fapt, ritualuri șamanice menite să țină greșeala deoparte, nu neapărat să invoce profitul. S-a rîs mult pe seama unei companii majore care a preferat să suplimenteze anul cu un trimestru pentru a-și atinge target-urile de vînzări, în loc să-și recunoască optimismul stupid sau incompetența. Orice navetist de Pipera poate să confirme că nu sînt singurii care au deformat realitatea sau regulile bunului-simț. Alții recuperează cei șapte ani de-acasă – există concursuri anuale pentru ideile bune care au mers prost, forumuri interne în care se inventariază eșecurile, programe de mentorat pentru managerii fricoși. Evident, nu sînt prea populare.

Adevărații negaționiști ai eșecului au ales, previzibil, administrația publică, companiile de stat și politica. Aici nu se greșește. Cel puțin pînă nu este dovedit în instanță de către DNA, DIICOT sau ANI, singurele instanțe care judecă performanțele. Nimeni nu e de vină pentru nimic, dezastrele sînt erori de comunicare sau amatorisme în mînuirea pixului și pastei corectoare. Evitarea realității a fost perfecționată, dicționarele au fost rescrise pentru a exclude fiascourile. De dragul procentajelor roz, la Brăila și aiurea, elevii care pot pica examenele de capacitate nu le vor mai susține. TAROM, Poșta Română sau TVR vor mai schimba sute de manageri înainte să accepte să schimbe ceva. Primăriile refuză semnăturile și blochează licitațiile pentru nu se contamina de răspundere. Alegerile nu se pierd din prostie și gafe, de vină sînt conspirațiile internaționale. Gunoiul se adună sub preș, mandat după mandat, pînă devine focar de infecție. E toxic, dar ne am obișnuit. Loser-ii și inocenții sînt gata să-și asume și acest eșec plenar devenit politică de stat și politici publice.

E ceva ce nu pot duce. Corporatiștii și aparatcik-ii care se joacă de-a succesul în ograda greșiților. Directorii generali răspopiți care patronează spiritual start-up-uri. Fiii de tată, întorși de la studii cu numele și conturile spălate, care predică meritocrația. Cîștigătorii loteriei rubedeniilor, care primesc la cheie o podgorie, un loc în consiliul de administrație sau, de ce nu, un mic imperiu financiar. Urmînd, mai apoi, să dea interviuri despre spirit antreprenorial și viziune strategică. Succesul lor e fals. Cinismul lor e gratuit. Pentru că nu se întemeiază pe propria greșeală, ci se hrănește din eșecul nostru. Iar chestia asta va mai dura zeci de ani. 

Vlad Tăușance este consultant de strategie.