La bloc dai peste tot felul de vecini. De la cei „normali“, adică locatarii liniștiți cu care nu interacționezi decît în limitele bunei vecinătăți, la cei care intră în anumite tipare sau chiar la cei total atipici. Bunăoară, am dat peste acei vecini care își închiriază apartamentul, iar chiriașii lor subînchiriază – cu noaptea, cu ora sau cum le pică mușterii. Bineînțeles, nu tot timpul este vorba despre o afacere legală și de multe ori consecințele le suportă cei din jur. Pentru că un chiriaș cu chiriași nu va putea controla întotdeauna calitatea celor care subînchiriază, iar cei care petrec, fie o oră, fie o săptămînă, nu sînt neapărat preocupați de buna vecinătate, de vreme ce timpul petrecut în acea comunitate este unul temporar.

Pe de altă parte, există și acei vecini-tipare, despre care auzi sau pe care îi cunoști personal și pe care îi poți identifica în poveștile altora.

 Vecinul petrecăreț. Este, de departe, cel mai întîlnit și cel mai agasant. Dotat, mai mereu, cu un sistem audio de care este mîndru. Căci pune muzică în draci, mai ales ca să le demonstreze invitaților săi cum trebuie să asculți bașii. Dacă nu îți sparg timpanele, de pomană. Petrecerile sale sînt, fără îndoială, un succes, socotind după urletele și zbieretele amicilor. Și, ca și cum bașii nu ar fi de ajuns, de cele mai multe ori sînt acompaniați și de bătăi ritmice din picioare. Mai trist este cînd invitații încep să cînte și ei.

 Vecinul vorbăreț. Cînd te prinde, nu te mai lasă. Pe principiul „Bună ziua ai dat, belea ți-ai căpătat“, vecinul vorbăreț este acel vecin care are tot timpul din lume și bănuiește că și tu faci parte din aceeași categorie. Cînd te întîlnește te întreabă de sănătate, cum mai merg lucrurile, prinzînd exact firul necesar pentru a deturna conversația înspre el. Înspre sănătatea lui, cum îi mai merg lui lucrurile etc. etc. Vecinul vorbăreț are un dar real: acela de a cădea dintr-o poveste într alta, pe nesimțite, fără a-i da posibilitatea interlocutorului de a scăpa prea ușor. Nu există pauze, nu există uși de evadare, doar un lung monolog cu întîmplări atît de serioase și grave, pe care nu le poți tăia cu un: „Păi, bine, sănătate, mai vorbim“.

 Vecinul taciturn. Nu salută, iar dacă îl saluți, ori mormăie ceva ori, pur și simplu, nu răspunde. Dă impresia că în-tîlnirea cu tine îi strică toată ziua, iar tăcerea sa, înverșunată, chiar dacă luați liftul împreună, îi conferă o aură de superioritate. Nu ești și nu vei fi niciodată îndeajuns de demn pentru a-ți răspunde la salut.

 Vecinul șerif. Se plimbă, de cele mai multe ori, pe aleea sau prin parcul de lîngă bloc. Cu acea siguranță a cuiva care știe că deține moșia. Chiar dacă nu are nici o funcție administrativă, cunoaște toate chichițele administrative, știe dacă ești sau nu la zi cu întreținerea și ia, pe scurt, problemele comunității în propriile mîini. Face și desface mai abitir ca administratorul blocului și, de cele mai multe ori, el rezolvă problemele locatarilor. Fie că aceștia vor sau nu.

 Vecinul curios. Vrea să știe. Tot. De la ce ți-ai luat săptămîna trecută, cînd a văzut mașina aia mare care a oprit în fața blocului – și a urmărit la ce apartament au dus cutia, și aia mare, adică la tine (dar ce era în cutie, că abia au reușit oamenii s-o care pe scări?) pînă la cumpărăturile zilnice pe care le faci. Pentru că te tot vede, în fiecare seară, cum vii cu plasele pline și, dacă se uită la tine, nici nu arăți de parcă ai mînca cine știe ce, deci ce îți tot cumperi? Bineînțeles, tot interogatoriul va decurge pe un ton blînd, cu surîsul pe buze, ca și cum nu l-ar interesa personal, ci, așa, să facem conversație, ca între vecini. Să ne cunoaștem mai bine.

Vecinul bîrfitor. Îl știi pe ăla de la 3? Care pare el om de treabă, dar nici n-ai vrea să știi ce afaceri învîrte, păi cum, nu el a intermediat să vină firma X să rezolve cu anveloparea blocului, că este mînă în mînă cu administratorul, că și administratorul ăsta – zici că tună și-i adună – a făcut el multe pentru bloc, ce-i drept, dar chiar crezi că nu are și el o parte din afacere? Să nu fim, așadar, naivi.