La dispoziția dumneavoastră

Publicat în Dilema Veche nr. 848 din 9 - 15 iulie 2020
La dispoziția dumneavoastră jpeg

Întîmplarea face ca nu demult, la sfîrșitul lui aprilie, să mă fi ocupat chiar aici de o carte a Martei Petreu, Domni și Doamne, al cărei cel mai consistent capitol îl privea chiar pe Radu Stanca. Îl privea, adaug, în chip colateral, căci reconstituirea o avea de fapt în centru pe Doti (Dorina), soția poetului. Dintre toate prețioasele restituiri biografice, dintre toate reparațiile venite, iată, cu o întîrziere de mai bine de cinci decenii (ultimele zile ale lui Radu Stanca fiind, în sfîrșit, documentate cumsecade și curățate de reziduuri memorialistice inexacte), mă opream, în cronica mea, la o formulă pe care o găseam de-a dreptul magnetică: „Sînt Ea”. Mai exact: „Toate substanțele mele s-au prefăcut în Ea. Tot exist în Ea – nu mai e în mine nici un atom pe care să nu-l locuiască Ea, nici fibră prin care să nu mă străbată Ea. […] Sînt Ea – am înviat din morți și am luat forma și tiparul ei”. Asta-i scria Radu Stanca despre Doti bunului său prieten I. Negoițescu în 16 iunie 1951. Declarația nu-mi era necunoscută, citisem eu însumi scrisorile acestea (publicate încă din 1978), însă abia acum realizam că fraza conține un adevăr existențial precis și că nu-i un oarecare madrigal de îndrăgostit grandilocvent.

Surpriza avea să-mi fie dublată (ce spun?! ridicată la putere, exponențial!) săptămînile trecute, cînd l-am ascultat pe Ion Vartic evocînd, într-un interviu televizat, una dintre întîlnirile sale memorabile cu autorul Donei Juana (căruia îi era nepot prin mamă). Pe la începutul anilor ’50, copil fiind, își amintește criticul, avea să fie surprins de apariția lui Radu Stanca pe plajă, îmbrăcat mai degrabă gros, cu un palton tomnatic cu atît mai extravagant într-o vară toridă. Boala (o tuberculoză dusă pe picioare trei decenii) îi interzicea să se expună. De neuitat, însă, e explicația glumeață pe care poetul o oferă: „Sînt regele unei țări ploioase”. Cita, e evident pentru toată lumea, primul vers al celui mai cunoscut poem al lui Baudelaire. Dar îl cita, e la fel de evident, aproximativ. Căci Spleen debutează cu o comparație, je suis comme le roi d’un pays pluvieux, pe care Stanca o înlătură discret. El nu e ca…, el e pur și simplu… N-aș fi fost atent, spuneam mai sus, la nuanța aceasta dacă ea n-ar purta cu sine semnele unei recidive și, de ce nu, ale unei predispoziții inconștiente. Radu Stanca se lasă locuit de Doti, se lasă apoi posedat și de un personaj iluzoriu din Florile răului: el pare să fie, structural, un depozitar latent de sensibilități. Un poet care, de altfel, îi datorează mult lansase, acum patruzeci de ani, un volum intitulat La dispoziția dumneavoastră. Cred că deviza i se potrivește de minune și lui Radu Stanca. Și reușește să omogenizeze abundența de fațete, adeseori disparate, pe care o pune în act literatura acestuia. De la pasiunea pentru teatru la foarte originala teză de licență susținută în 1942, Problema cititului. Contribuţii la estetica fenomenului literar; de la faimosul eseu-manifest Resurecția baladei la metafora euphorionistă sau la cultul prieteniei întreținut cu colegii de Cerc sibian și așa mai departe.

Înțeleasă astfel, poezia lui se dovedește un ansamblu neașteptat de coerent, dispensat de acea presupusă cezură temperamentală pe care pare să o instituie agravarea bolii. Căci dacă, pînă la un punct, Radu Stanca rămîne fidel programului teoretic pe care-l anunțase în 1945, e greu de înțeles de ce va simți nevoia să abandoneze baladescul (sau falsul baladesc, cum s-a observat) în favoarea unui regim de confesiune lirică gravă, în fond și ea aparentă, de vreme ce, aproape fără excepție, avem de-a face cu întruchipări, cu ipostazieri, cu roluri. Nu e o opțiune de suprafață și, cu-atît mai puțin, un truc stilistic: Stanca mi se pare prioritar personal în tot scrisul său, așa cum prioritar personal fusese, cu cîteva decenii înaintea lui, M. Blecher, chiar în cele mai fanteziste (și mai suprarealiste) proiecții din Vizuina luminată. E motivul pentru care n-aș merge pe mîna lui Nicolae Manolescu atunci cînd îl găsește „neconvingător” în mărturiile directe, prețuindu-i în schimb superlativ secvențele spectaculare. În realitate, poetul e pretutindeni autonom și egal ceremonios. Doar că uneori decide să „se joace” pe sine, singur pe scenă, fără alte personaje în jur și fără a mai exersa subtilitățile compoziției (fără a mai fi, deci, Buffalo Bill sau Cristofor Columb sau Corydon sau Lactanțiu sau…, sau…, sau…). Un splendid poem, Făt-Frumos, fiul său însuși, rezumă procedeul mai bine decît aș putea-o face eu: după ani de chin și de căutări, o fată rămasă însărcinată în vis cu eroul de basm îl naște, in articulo mortis, chiar pe tatăl copilului ei. Nu-i atît un paradox, cît o „crampă a gîndirii”: fiul și tatăl sînt identici fără asemănare și diferiți fără deosebire. Întocmai cum e Radu Stanca în raport cu spectrele din poezia lui: inclusiv cu spectrul propriei sale identități.

piv jos jpg jpeg

În plus, cu sensibilitatea zilelor noastre (și nu cu aceea a anilor ’60, cînd, postum, au început să apară volume din poezia lui Radu Stanca), trebuie să admitem printre capodoperele lui și testamentarul Vulpea (scris în decembrie 1962, cu paisprezece zile înainte de moarte), ascunzînd previzibila tragedie după perdeaua subțire a unei cunoscute anecdote din Antichitatea greacă: „Ca tînărul spartan ascund sub haină / Vulpea furată-a timpului ce trece. / Dacă mă mușcă tac și-ndur în taină / Fără să tulbur lumea ce petrece. // Glumesc nepăsător și rîd cu hohot / În timp ce ea își vîră colţii-n mine, / Simt sîngele ţîșnind cu mare clocot, / Dar mă prefac că-s vesel și mi-e bine. // Și mă voi mai preface-n continuare, / Chiar de mi-ar fi durerile-nzecite. / Prea mare-i furtul ca să ţip că doare… / Așa dor visurile împlinite… // Ca tînărul spartan ascund la mine / O vulpe… care-atîta timp cît tace / Și mușcă-adînc din carnea mea e bine… / Ce-am să mă fac cînd va porni să latre?”.

După cum nu văd de ce n-am recunoaște că Finister sună, acum, infinit mai proaspăt, mai viu, mai ecorșant în transcrierea unui colaps maladiv decît, să zicem, Lamentația Ioanei D’Arc pe rug. Efectele vor fi fiind moștenite din versul amplu al lui Poe; referințele, la rîndul lor, vor fi avînd rădăcini mitologice accesibile (inclusiv creștine), dar centrii nervoși sînt, toți, ai lui Radu Stanca însuși: „Iată-ntrebarea care-mi rupe tăcerile: / Dacă mor, scap de toate durerile? // Dacă trec Styxul, apa nopților, sumbrelor, / Capăt uitarea ta, demon al umbrelor? // Nici un răspuns. Și-ntrebarea tot stăruie: / Dacă mor, templul meu de argint nu se năruie, // Casa mea, suferința mea neagră și tulbure, / N-o să cadă ca vălul de nimfă, în pulbere? // În zadar cercetez, ca scafandrii, veciile, / În zadar scarmăn caierul nopții, tăriile. // Întrebarea amară-mi tot scurmă sub tîmplă: / Dacă mor, ce se-ntîmplă-n mormînt, ce se-ntîmplă? // Stau acolo uitat, împietrit în păcate, / Sau mă scoate, pe-o poartă ascunsă, Hecate? // Stau întins, nemișcat, ca-ntr-o pivniță rece, / Sau un sol misterios pe-alt pămînt mă petrece? // Nici un semn. Și ecoul întruna mă spintecă: / Dacă mor, oare faptul acesta mă vindecă?”.

Mai puțin artificială, o atare lectură centrată pe biografic și pe existențial are în plus meritul de a scoate din anonimat o serie de poeme al căror centru de greutate e abil contrabalansat formal. Cu alte cuvinte, prozodic, printr-o suverană muzicalitate. Astfel că endecasilabul de metronom, banalizat prin insistență de la Alecsandri încoace, lasă locul unui jazz aiuritor, ale cărui aritmii îl anticipează pe Șerban Foarță. „Ananké! Ananké! / Știu, sufletul acesta negru mi-e”, scrie, de pildă, Stanca într-un început de Plîngere. Raportat, de obicei, la înaintași de tip G. Coșbuc, Șt. O. Iosif, Al. Philippide sau Ion Barbu (ca baladist proxim, firește), Radu Stanca poate fi la fel de bine dedus din „esteții” autohtoni de secol al nouăsprezecelea despre care Vladimir Streinu avea, la 1944, cuvinte bune; dar mai ales din acel Eminescu din atelierul nevalorificat al manuscriselor care, cum știm, l-a încîntat pe Negoițescu. Mă gîndesc, printre altele, la De ce regina nopților (ms. 2270), a cărei cadență e fracturată după fiecare vers al treilea al fiecărei strofe: „Că [prin] a haosului văi / Plutind în voia sorții, / Revarsă-asupra lumii-ntregi / Durerea și farmecul morții? // Un farmec dulce și adînc / Pătrunde-atît de tare / De se ridică înspre ea / Seninele valuri de mare. // De-nalță ochii înspre ea / Din umbra dulce mirii, / Căci au simțit adînc în vis / Că moartea e sora iubirii”. În care (tocmai pentru că sînt doar cîteva în poezia lui) insurgențele melodice ale lui Radu Stanca își găsesc un aliat forte:

„Nu mai departe ca ieri, / Învelit în mantii ponosite, / Arboram melancolic dureri / Și tristeți nesfîrșite. // Și-alergam printre ziduri năuc, / Lîngă mine cu umbra mea: moartea. / Nu știam încotro s-o apuc, / Care mi-e partea. // Nu știam că acel răsărit / Ce-l vedeam ca o mare profuzie / Este numai fantomă și mit, / E o simplă iluzie. // Voi, văzînd masca mea, mă cîrteați / Și ziceați că-mi dau aere, / Pe cînd eu încercam (nu vedeați?), / Pentru voi toți, suspine și vaiere…”

Cu aceste premise, s-ar putea redesena ușor harta afinităților reale pe care le convoacă și le provoacă poezia lui Radu Stanca în ultimele două secole de poezie română. Fără a-i știrbi, prin asta, lui sau altora, specificul și noutatea. Am încercat, într-o prefață mai veche, să schițez un posibil model. Nu e cazul să-l reiau. Adaug doar, pentru pasionați, că nu puțini dintre poeții importanți de azi se trag din mantaua (sau din pelerina de ploaie, apropo de povestea lui Ion Vartic) lui Stanca. Și că grațiosul poem despre Madelaine din Levantul lui Mircea Cărtărescu respiră plenar aerul rarefiat al Baladelor regelui, cele pline de monarhi damnați și de prințese însîngerate.

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Editura Humanitas, 2017.

Foto: Doti, Radu și Barbu, fiul lor - arhiva Apostrof

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Imagini halucinante în trafic. Un bărbat s-a urcat pe capota unei mașini pentru a o distruge. Reacția Poliției VIDEO
Vineri, 15 martie 2024, imagini de coșmar au fost surprinse în traficul din Sibiu. Un bărbat s-a urcat pe o mașină, pe care a distrus-o cu picioarele și cu un coș de gunoi. Incidentul nu a fost singular.
image
Mărarul, salata și roșiile – trufandalele cu cele mai multe pesticide. Reacția legumicultorilor: Sunt din Turcia
O analiză a Autorității Naționale Fitosanitare arată că în peste 40% din legumele românești sunt urme de pesticide, iar la unele produse cantitățile de substanțe periculoase detectate au fost cu mult peste nivelul maxim admis.
image
Soția unui român a înlocuit-o pe Prințesa de Wales la parada de Ziua Sfântului Patrick VIDEO
Gărzile irlandeze i-au adus un omagiu colonelului lor absent, Prințesa de Wales, în timpul paradei anuale de Ziua Sfântului Patrick din această după-amiază.

HIstoria.ro

image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.
image
Cel mai bogat prinț român, în „Historia” de martie
La începutul secolului XX, prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino a vrut să placheze acoperișul Palatului Zamora (actualul Castel Cantacuzino) cu monede de aur și i-a cerut voie regelui să facă acest lucru. Carol I i-ar fi răspuns: „Îţi dau voie dacă pui monedele pe cant“.