Epoca fanariotă este traversată de o serie de personaje excentrice care încearcă prin metode cît mai diverse să obţină popularitate, „reinventînd“ populismul. Mitropoliţii, boierii sau domnii se folosesc de popor pentru a cîştiga notorietate, dar şi pentru a obţine sprijin atunci cînd au nevoie să impună diferite măsuri, ajutor într-o confruntare politică, sprijin pentru cine ştie ce idee neîmpărtăşită de întreaga elită politică a vremii.

Iată un episod de confruntare politică, de la mijlocul secolului al XVIII-lea, în care poporul este chemat în ajutor: „La 1753, în ziua de Sf. Costandin, aflîndu-se Matei voevod la praznic la Mitropolie, în care vreme la Bucureşti venise un Capigibaşa să cerceteze de jalba ce dedese un Ştefănache medelnicerul la Poartă pentru Matei voevod, au început boierii greci, miniştrii numitului Domn, a se prigoni şi a împuta boierilor ţerii pentru jalba ce dedese acest Ştefănache. Mitropolitul ţerii, Neofit, ţiind partea boierilor români, de odată au poruncit să tragă clopotele şi, strîngîndu-se tot norodul Bucureştilor, a luat crucea în mînă şi a strigat: Urmaţi-mi! Toţi boierii şi norodul au plecat după el, luînd cu dînsul şi doi boieri (…). Şi aşa, cu toţii mergînd la Capigibaşa, au adeverit jalba lui Ştefănache cum că este cu ştirea a toată ţara. Capigibaşa a dat ştirea la Poartă. Peste trei zile bolnăvindu se Vlădica, şi chemînd doftorul, au mituit boierii greci pe acel doftor, şi, dîndu-i tari doftorii, şi-au ieşit Vlădica din minţi. Grecii pe loc au dat în ştire, cum că Vlădica, cînd au făcut aceasta, a fost nebun.“

Vlădica este Neofit Cretanul, născut pe undeva prin părţile Cretei, grec se pare, „aclimatizat“ pe pămînturile valahe ca ieromonah şi profesor pentru copiii lui Constantin vodă Mavrocordat. Ajuns mitropolit pe la 1738, Neofit s-a identificat cu cauza politică a „boierilor pămînteni“ în luptă cu aşa-numiţii „boieri greci“ (personajele din camarila fanariotă a domnilor) pentru privilegii şi dregătorii. La acest moment, mitropolitul se foloseşte de popularitatea sa în rîndul norodului pentru a sprijini tabăra „boierilor ţării“; sub presiunea uliţei cere alungarea sfetnicului de taină al lui vodă, grecul Stavarache, cel care pusese tot felul de biruri şi dajdii, „sărăcind raialele“. Mitropolitul plăteşte cu viaţa acest act de curaj care duce la înlăturarea lui vodă Matei Ghica (1752-1753, 1753-1756), mutat la o aruncătură de băţ: pe tronul Moldovei. Personajul negativ, „eminenţa cenuşie“ din cauza căruia se „tulburase ţara“, Stavarache fu „surghiunit“ pe post de capuchehaia la Constantinopol, dar pentru puţină vreme. Cîţiva ani mai tîrziu îl regăsim pe post de sfetnic de taină al lui Ioan vodă Calimachi (1758-1761), continuînd, în acord cu mare parte din boierimea moldavă, să construiască politici de îmbogăţire în detrimentul „ţării“. Un episod similar celui de la Bucureşti avea să se întîmple şi la Iaşi, în 1759, cînd în zi de iarmaroc, boierii nemulţumiţi stîrnesc norodul, adunat la tîrg, împotriva lui vodă şi a sfetnicului său: „Pornindu-se cîteva mii de ţărani au mers la poarta curţii de au stătut, iar o parte au mers de s-au suit în clopotniţa Treisfetitelor, şi au început a trage clopotul cel mare… au mers la Mitropolie de au luat pe Mitropolit, zicînd să meargă la domn despre partea ţării, să-i spuie că vor pe Stavarache să le-l dea, iar de nu-l va da, nu va rămînea nici unul în viaţă“. Norodul este folosit aici de o tabără boierească împotriva celeilalte, ambele aflate în conflicte pentru dregătoriile aducătoare de venituri, dar monopol al domnilor fanarioţi. Stavarache, dregător grec şi sfetnic de taină, este omul care stîrneşte nemulţumirea tuturor, dar indispensabil atît pentru vodă, cît şi pentru o parte a boierimii, pentru că îşi asumă măsurile fiscale negative menite să aducă banii de care depindeau toate. Norodul este chemat pentru a înclina balanţa în favoarea unei tabere sau alteia, dar nimeni nu are interesul să-l suprime cu adevărat pe acest Stavarache, nici măcar vizirul sau sultanul. Om bun la toate, viclean şi abil în a scoate bani şi din „piatră seacă“, Stavarache este ajutat să scape, de fiecare dată, şi activat cînd norodul uită. Abia cînd devine „lacom la toate şi grabnic“, cînd norodul începe iarăşi a „murmurisi“, în domnia lui Ştefan Racoviţă (1764-1765), Stavarache îşi găseşte sfîrşitul, sugrumat din porunca vizirului.

Recitind acest episod din cronicile vechi, m-am dus cu gîndul la numeroşii Stavarache din politica noastră de astăzi, care ştiu să speculeze „iubirea de arginţi“ a domnilor, devenind indispensabili şi populînd dregătoriile statului… 

Constanța Vintilă-Ghițulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească, 1750-1860, Humanitas, 2015.

Foto: Matei Ghica, wikimedia commons