În urmă cu cîteva zile, Ministerul rus al Culturii a interzis distribuirea în cinematografele din Rusia a filmului franco-britanic La Mort de Staline / Moartea lui Stalin, o satiră politică despre lupta pentru putere în anturajul liderului sovietic în zilele ce au urmat morții sale, în martie 1953. Filmului i se reproșează că „deformează“ istoria, că „atacă simbolurile naționale ruse“ și că este o „insultă“ la adresa trecutului sovietic, în contextul în care premiera filmului era programată în Rusia în ajunul sărbătoririi a 75 de ani de la victoria sovietică de la Stalingrad împotriva Germaniei naziste. Vedem deci că, în Rusia, statul hotărăște istoria și narațiunea oficială pe care apoi o impune în mod direct. Însă peste tot, inclusiv în România de azi, raportarea la istorie și la memorie este strîns legată de politică și de stat.

Reproșurile aduse filmului franco-britanic sună foarte familiar pentru urechile noastre, destul de obișnuite să audă astfel de reacții. Mai ales în acest an 2018 în care, așa cum ne recomandă Ministerul Culturii pe pagina sa dedicată finanțării proiectelor din anul Centenarului, „aniversarea Marii Uniri trebuie să iasă din cercul strîmt al instituțiilor politice și să coboare în societatea românească“ (http://centenar.cultura.ro/proiecte-2018/). Ministerul are în vedere „operatorii culturali privați și organizațiile neguvernamentale ce desfășoară activități culturale“. Aceasta să fie oare toată societatea românească? Probabil involuntar, dar sincer, Ministerul Culturii confirmă faptul că, în mod normal, ceremoniile și comemorările istorice sînt în principal ale instituțiilor politice, a se citi ale statului. Cu titlu excepțional, pentru Centenar statul invită și „societatea românească“ să i se alăture, oferind și o tentativă de definire (și încadrare) a acesteia din urmă. Marea absentă din această invitație, însă, este comunitatea de cercetători din științele sociale și umaniste. Putem presupune că statul fie îi consideră pe aceștia ca deja parte a instituțiilor statului, fie îi ignoră cu desăvîrșire.

Istoricii aflați în slujba narațiunii oficiale a statului-națiune român se înscriu într-o veche tradiție. Încă de la 1848, istoricii și istoria ca disciplină în proces de instituționalizare s-au asociat proiectului de construire a națiunii și a statului în faza naționalismului emancipator și liberal. În secolul al XIX-lea, toate statele naționale din Europa au asociat îndeaproape memoria istorică, narațiunea istorică și disciplinele sociale și umaniste cu proiectul național, adică cu construcția națiunii, a identității sale și a statului, cel mai adesea împotriva vecinilor. Și după 1918, naționalismul ortodoxist a fost pe punctul de a deveni un discurs hegemonic între istoricii români. Apoi, profesia de istoric și istoria ca disciplină au fost deosebit de încercate în timpul regimului comunist. Istoricii au fost cooptați sau chiar forțați să susțină istoria oficială impusă de regim, un discurs istoric unic dedicat legitimării partidului comunist. Regimul comunist a impus, prin cenzură și/sau prin omisiune selectivă, istoria oficială care a atins grotescul în anii național-comunismului și ai cultului personalității.

Discursul istoric oficial despre memoria națională și despre națiune are încă mare greutate azi. Nu mai are însă aceeași hegemonie pe care a avut-o cîndva. De aceea, miza ar trebui să fie azi mai mult ca niciodată consolidarea și autonomizarea istoriei ca disciplină științifică, a istoriei ca studiu al unei societăți în toată diversitatea ei și ieșirea din paradigma militantă și angajată, și prin aceasta limitată, a istoriei ca istorie deterministă a formării și coeziunii unui grup etno-național. Cu alte cuvinte, e cazul să vedem mai clar transformarea de la istoria unei etnii (tezistă, militantă și angajată) la istoria unei societăți în toată complexitatea ei.

Și alte state europene se amestecă în istorie. Numeroase state europene au adoptat declarații de principii sau chiar legi care interzic actele rasiste, antisemite sau xenofobe, apologia regimurilor totalitare sau negarea unor genocide. Însă autonomia profesională, capacitatea științelor sociale și umaniste de a se autoreglementa și de a se calibra prin dialog și controverse științifice, precum și capacitatea comunității cercetătorilor de a și produce și respecta propriile criterii de valoare și de validare, fac diferența. Ambiguitatea legilor memoriale – prin care i se cere statului să adopte o poziție oficială privind unele evenimente istorice (Holocaustul, colonizarea etc.) – a fost dezbătută pe larg, de exemplu, în Franța. Restituirea evenimentelor în contextul lor precis, libertatea de expresie și libertatea profesiei de istoric, relația dintre lege și evenimentele istorice sau rolul istoricului în spațiul public sînt tot atîtea mari teme care au animat controversele deopotrivă în spațiul public și în comunitatea istoricilor francezi.

Autonomia științelor sociale și umaniste ține, de fapt, de autonomia profesională și instituțională a cercetătorilor. Recenta scrisoare de susținere a noului ministru al Educației, semnată de numeroși rectori de universități din toată țara, lasă să se întrevadă dificultățile pe care le au universitățile din România: ele par să-și recunoască dependența politică față de partidul de guvernămînt și față de stat și par că nu înțeleg sau nu doresc autonomia lor intelectuală si instituțională.

În România, importanța deschiderii și diversificării disciplinare și istoriografice de după 1989 depășește ca miză domeniile științifice și cercurile de cercetare în sensul strict. Deschiderea aceasta ne ajută să ieșim de sub hegemonia narațiunii istorice naționale dominante. Ieșirea din această paradigmă influențează felul în care concepem democrația, legăturile orizontale dintre cetățeni și diversitatea etnică, culturală și socială. Cu precădere în acest moment al Centenarului, vedem adesea în spațiul public cum orice problematizare a semnificațiilor anului 1918 sau exprimarea unei viziuni istorice diferite – venite din interior sau, mai rău, din afară – sînt catalogate drept propagandă rău intenționată sau revizionism.

Menirea istoriei ca disciplină și rolul istoricilor nu e să se situeze pe terenul memoriei ce ar trebui combătute sau sacralizate. Și nici pe terenul căutării cu orice preț a caracterului excepțional al națiunii române. Dimpotrivă, istoricii ar trebui să analizeze procesul de construcție memorială caracterizat de rivalități și contestări și de viziuni ideologice diferite. Efortul autoreflexiv și comparativ de ieșire din propria națiune și narațiune este și el important.

Felul în care e abordat Centenarul pentru moment arată însă că am rămas cumva prizonieri ai lungului secol al XIX-lea, obsedat de chestiunea națională, în detrimentul celebrării unei societăți diverse, complexe, creuzet de experiențe și de speranțe și deziderate pe care, după o sută de ani, pare că ne e teamă să le reafirmăm. 

Silvia Marton este profesoară de științe politice la Universitatea din București și profesor invitat la École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris, și la Universitatea din Avignon. A primit ordinul Chevalier de l’Ordre des Palmes Académiques al guvernului francez, iar printre altele a publicat Republica de la Ploiești și începuturile parlamentarismului în România (Editura Humanitas, 2016).