Datorită lui Aleksandr Soljeniţîn, cuvîntul Gulag a trecut dintr-o terminologie birocratic-funcţionărească (Gulag – Direcţia Generală a Lagărelor de Muncă din URSS) într-una simbolică, semnificînd spaţiul prototipal al detenţiei comuniste sub toate formele ei: lagăr de muncă, închisoare, colonie, exilul şi deportarea. Cuvîntul Gulag a devenit astfel un termen-efigie.

Imaginea de sinteză a Gulagului, ce îl configurează ca pe un cosmoid, se află în Leviatanul narativ numit Arhipelagul Gulag. Calificat drept „poem documentar“, „poem didactic despre condiţia umană“ sau „tratat dialectic“ (după cum îl cataloghează monograful soljenițian Georges Nivat), Arhipelagul Gulag s-a ivit dintr-o experienţă colectivă, avînd un caracter testamentar. Călător prin metropola infernală a Gulagului, prin imperiul zek (zek, zeka, zakliucionîi, adică „deţinut“, în limba rusă), Vergiliu şi Dante la un loc, Soljeniţîn îşi propune să fie martorul pur: în fiecare celulă, baracă, lagăr, el adună poveştile tuturor, ca un colecţionar de destine. Arhipelagul Gulag este o lecţie pentru Soljeniţîn însuşi: iniţial marxist, el va ajunge treptat şi cu lentoare metodică – anticomunist.

La construcţia Arhipelagului Gulag au participat 227 de foşti deţinuţi, cu amintiri, epistole, memorii; Soljeniţîn a fost dirijorul lor, comentatorul avizat şi cel care a orchestrat structura cărţii. El nu a dorit să facă o selecţie a unor destine alese, dimpotrivă, majoritatea zekilor săi sînt oameni simpli, aruncaţi în abatorul Gulagului şi reduşi aici la condiţia de zoon.

Deşi Soljeniţîn proiectează Gulagul ca pe o maşină de înghiţit şi de tocat, ţară a închisorilor, a zidurilor şi a sîrmei ghimpate, viziunea esenţială a scriitorului se fixează pe ideea imperiului apelor tenebroase. Gulagul este „tărîmul celălalt“ şi ţara subterană unde valurile de arestări creează o vastă ramificaţie de conducte de scurgere, canale şi tunele, lichidele expulzate fiind sîngele, sudoarea şi urina. Uneori canalele erup la suprafaţă, ivind talazuri de arestaţi: Arhipelagul Gulag este o ţară nămoloasă. Imaginea forfotei şi a valurilor gîlgîind de deţinuţi îl urmăreşte pe Soljeniţîn, făcîndu-l să descrie o mare tumultuoasă şi pestilenţială, o mare umflată (cu fluxuri abundente şi refluxuri sporadice). Pîrîiaşe, rîuri, fluvii se varsă şi ele în această mare stihială, sporind-o. Prezentarea scurgerii umane în canalele Arhipelagului se desfăşoară, după chiar spusele lui Soljeniţîn, precum la un curs de anatomie, unde mai întîi este explicat sistemul circulaţiei sîngelui, apoi al limfei etc.

Unii analişti consideră că Soljeniţîn a scris Arhipelagul Gulag nu atît ca să exorcizeze monstruo­zităţile, cît ca să le înţeleagă în calitatea lui de fost locuitor şi iniţiat al Gulagului, prin aceasta el devenind un maestru al morţii (în opinia lui Claude Lefort). Arhipelagul Gulag are o structură de puzzle, anumite teme şi motive se reiau contrapunctic (în funcţie şi de aportul celor 227 de colaboratori ai autorului), totuşi pot fi distinse cinci mari capitole: istoria Gulagului, portretul deţinutului ca tip uman (condiţia lui și martirologia adiacentă), „caste“ de deţinuţi, rezistenţa în Gulag, prelungirea Gulagului în libertate.

Considerînd Arhipelagul Gulag o operă colectivă, testamentară şi deschisă oricăror completări, Soljeniţîn invită pe toţi cei care au ceva de spus despre Gulag să continue tratatul său şi chiar să-l corecteze. De altfel, el însuşi, după expulzarea din URSS (în 1974), îşi va completa observaţiile și analizele în cărți precum Viţelul şi stejarul şi în Invizibilii. Dacă Arhipelagul Gulag are un caracter enciclopedic anticomunist, cruciada aparte a lui Soljeniţîn fiind una de recucerire voluntară a memoriei ruse, altceva vor fi Viţelul şi stejarul şi Invizibilii, tot opere testamentare, dar despre rezistenţa anticomunistă în libertate. În Viţelul şi stejarul, tema centrală este aceea a scrierii literaturii subterane, a camuflării şi uneori chiar a distrugerii ei, Soljeniţîn diferenţiind literatura rusă, în care se include, de literatura sovietică, robită de clişee şi demagogie. Istoria din Viţelul şi stejarul este aceea a scriitorului opozant care e silit de propria-i conştiinţă să spună adevărul (spre deosebire de scriitorul oficial, care spune doar micile și puținele adevăruri îngăduite). În Viţelul şi stejarul, soluţia Soljeniţîn este alta decît aceea a mortificării din Arhipelagul Gulag: scriitorul îşi asumă mentalitatea de zek, o ridică la rang moral şi existenţial absolut şi adoptă tactica luptei deschise şi vehemente. Nu pocăinţa în faţa opresorilor şi acuzatorilor duce la libertate, nici mortificarea, ci curajul, fie el chiar catalizat de frică. „Manierele mele sînt cele ale unui ocnaş, ale unui locatar al lagărului [îi scria Soljeniţîn lui Alek­sandr Tvardovski, redactorul-șef al revistei ­Novîi mir – n.m.]. Voi spune, fără floricele stilistice, că literaturii ruse îi aparţin nu mai mult decît îi aparţin ocnei ruseşti, la ocnă m-am format şi pentru totdeauna. Şi cînd decid să fac un pas de importanţă vitală, trag cu urechea înainte de orice la glasul tovarăşilor mei de ocnă, dintre care unii sînt deja morţi, de boală sau de glonţ, şi aflu precis cum ar fi acţionat ei în locul meu.“ Şi continuă: „toată viaţa mi-o percep ca pe o treptată ridicare din postura de îngenuncheat, ca pe o treptată evoluţie de la postura celui nevoit să tacă la cea de om care şi-a dobîndit libertatea de a vorbi“ (Viţelul şi stejarul). În libertate, Soljeniţîn rîvnește ca din „scriitor subteran“, cum a fost, să devină o portavoce, un ţipăt viril al foştilor deţinuţi politici în sclavie, o explozie concentrată: „Voi folosi toată dinamita acumulată începînd de la celulele de la Lubianka, trecînd prin scoaterile la raport în lagărele de stepă în plină iarnă, în numele tuturor celor sugrumaţi, al tuturor celor împuşcaţi, al tuturor celor morţi de foame, al celor morţi de frig!“ (Viţelul şi stejarul).

Dacă Viţelul şi stejarul este cartea ofensivei făţişe, Invizibilii (cuprinsă, în ediţia românească, în Viţelul şi stejarul) este cartea luptei camuflate şi a conspirativităţii prudente în libertate. Invizibilii are tot un caracter testamentar, căci aici sînt realizate portretele multor foşti zeki, o parte dintre ei, probabil, prototipuri ale cîtorva personaje soljeniţiene. Ajutoarele lui Soljeniţîn sînt oameni-memorie care acceptă să îi depoziteze manuscrisele, discipoli care i le copiază cu devotament, nu în ultimul rînd străjeri care presimt cînd să le distrugă, dacă pericolul de a fi confiscate de autorităţi este iminent. Şi în Invizibilii mentalitatea lui Soljeniţîn este aceea a unui zek, pentru care familia deţinuţilor se bazează pe relaţii mai adînci decît cele de sînge. Spre deosebire de non-zeki (cei care nu au cunoscut Gulagul de facto), fostul deţinut politic are o filozofie aspră, realistă şi imuabilă: „eterne sînt lagărul, închisoarea, lupta, ­călăii comunişti, iar viaţa în libertate este o ciudăţenie vremelnică“.

În proza de ficțiune, Soljenițîn asumă o etapizare stratificată a Gulagului. Infernul concentraţionar va avea diferite nuan­ţe, de la O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, text transparent pînă la simplitate, la Primul cerc şi Pavilionul canceroşilor, unde culisele istoriei sînt deconspirate simfonic, pe timbre diferite, aparţinînd cînd unui timp carceral, cînd unui timp eliberat. Toate prozele anticoncentraţionare ale lui Soljeniţîn sînt nişte „poeme axiologice“ (consideră Georges Nivat), care nuanţează harta geografico-morală a Gulagului: dacă Primul cerc este un limb meditativ, iar ziua mujicului Ivan Denisovici este suportabilă totuşi, fără să atingă polul tenebrelor precum în Povestiri din Kolyma de Varlam Șalamov (de pildă), Pavilionul canceroşilor va explora un purgatoriu hibrid, aproape de libertate, dar şi de marginea infernului. Deşi rechizitoriul lui Soljeniţîn împotriva represiunii este aspru, componenta compasiunii există în opera sa. El teoretizează ştiinţa suferinţei, a renunţării, dar şi speranţa, spre deosebire de Varlam Şalamov, în a cărui proză definitive sînt doar oroarea şi disperarea.

Infernul „bonom“ este surprins în Primul cerc, roman polifonic, cu multe voci narative, structură pe care autorul a preferat-o şi conceptualizat-o adesea. Primul cerc al infernului nu mai are nimic alegoric, ci este real, personajul emblematic fiind sclavul liber, gînditorul încarcerat. În cadrul romanului există mai multe teoretizări ale „primului cerc“. „Castelul artelor liberale“ din limburile dantești a devenit la Soljeniţîn o închisoare-laborator pentru savanţi. Poate că datorită acestei accepţii, Primul cerc a fost considerat ca fiind scrierea „cea mai platoniciană“ a scriitorului rus (după cum punctează Georges Nivat), căci zekii „înţelepţi“ polemizează în subtile dialoguri socratice, adaptate vremurilor. Închisoarea-laborator adăposteşte „înţelepţi“ care nu trebuie torturaţi sau coborîţi în subuman, dar care sînt forțați să inventeze aparatură sofisticată în avantajul represiunii (totuși, acest lucru nu va fi concretizat niciodată, romanul încheindu-se cu dizolvarea închisorii-laborator).

Dacă în Primul cerc Soljeniţîn investighează suferinţa spiritelor elevate, a „înţelepţilor“ din infernul concentraţionar (a Don Quijoţilor), în O zi din viaţa lui Ivan Denisovici el se apleacă asupra sufletelor simple din detenţia politică, respectiv asupra unui Sancho Panza adaptat la secolul XX. Importanţa crucială a acestui microroman constă nu doar în acceptarea aproape oficială a unei proze despre Gulag, ci şi în calitatea populară a poveştii concentraţionare în sine. Trebuie precizat că O zi din viaţa lui Ivan Denisovici a avut şansa să apară, fiindcă istoria mujicului zek i-a sensibilizat atît pe „mujicul literat“ Aleksandr Tvardovski, de la revista Novîi mir, cît şi pe „mujicul suprem“ Nikita Hruşciov, liderul sovietic ajuns la putere după moartea lui Stalin. Cu alte cuvinte, „ţărănia“ socială a lui Ivan Denisovici a catalizat apariţia acestui text incendiar şi nu neapărat „dezgheţul“ politic.

Deşi, ca să convingă cenzura sovietică să fie permisivă, Aleksandr Soljeniţîn respinge interpretarea maladiei canceroase, obsesivă în romanul Pavilionul canceroşilor, ca simbol pentru molima comunistă, evitînd să admită public că societatea sovietică ar fi un cancer al umanităţii (lagărele fiind „tumori“ sociale), interpretarea prohibită este mai mult decît sugerată în roman şi face carieră critică. Pavilionul canceroşilor este o arcă a lui Noe moralist constituită, fiindcă Soljeniţîn alege ca personaje cîte un individ din fiecare clasă şi castă privilegiată sau defavorizată din Patria Revoluţiei. Punctul comun al locuitorilor acestei arce este cancerul (potopitor), maladie fizică, dar şi politică, socială, psihologică. Umanitatea din pavilionul 13 are, aparent, un singur inamic fizic şi metafizic, moartea, dar, în fapt, anxietatea bolnavilor se amplifică odată cu cercetarea conştiinţei lor catalizate de semnele „dezgheţului“ hruşciovist, perceput de privilegiaţii regimului ca un mers înapoi al istoriei și, dimpotrivă, perceput de cei persecutaţi în stalinism ca un mers înainte al istoriei. 

Ruxandra Cesereanu este profesor la Departamentul de literatură comparată al Facultății de Litere, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj.