Între un festival al torturilor și prăjitura de acasă

Publicat în Dilema Veche nr. 812 din 12-18 septembrie 2019
Între un festival al torturilor și prăjitura de acasă jpeg

În ce măsură calitatea Festivalului Enescu influențează viața muzicală autohtonă și nivelul orchestrelor românești? E, de fapt, vreo legătură între toate acestea?

Cînd mi s-a propus să scriu pe acest subiect, mi-am dat seama că e o întreprindere dificilă; sau poate nu, dacă asociez situația cu o paralelă între un festival de torturi și o prăjitură de casă, făcută de mîna proprie, pe care de drag o mai mănînci și pe alocuri arsă, dacă e cazul.

În mod cert, Festivalul Enescu este un brand de țară; s-a vorbit așa de mult despre asta, că nici nu-ți mai dai seama ce înseamnă, de fapt. Cam așa cum ni se întîmplă și cu George Enescu, a cărui figură o vedem pe bancnota de 5 lei și ne întrebăm: pînă la urmă, ce-o fi făcut așa de important Enescu acesta?

Ei bine, Enescu a fost, pur și simplu, un geniu, muzica românească îi datorează atît de mult încît e greu de conceput cum ar fi fost cultura românească fără George Enescu. Într-o țară în care prima simfonie cultă a fost scrisă abia în anul 1869 (autor George Stephănescu), faptul că doar 30 ani mai tîrziu un compozitor român crea într-un limbaj perfect acordat cu tendințele din vestul Europei, mai mult, cu o amprentă personală inconfundabilă, este de domeniul miracolului. George Enescu înseamnă pentru români însumarea unei experiențe pe care alte nații au dobîndit o în 200 ani de evoluție componistică; nu mai amintesc de statura sa de interpret (unul dintre cei mai mari violoniști ai primei jumătăți a secolului al XX-lea), de profesor și de susținător al vieții culturale, în general. Ce i-a rezervat România, mai ales în ultimii ani de viață? O moarte tristă în mizerie, într-un exil de neevitat pentru Enescu, case lăsate să se dărîme (cea de la Mihăileni a fost salvată prin eforturile lăudabile ale unor muzicieni, cea de la București, din spatele Palatului Cantacuzino, se află într-o impardonabilă stare de degradare). Dar și acest Festival Enescu, născut ca o declarație mai curînd politică în 1958, cînd România încerca să-și afirme o palidă independență față de regimul stalinist, transformat într-un soi de „Cîntare a României“ începînd cu finalul anilor ’70 și retrezit la viață după 1989, astăzi unul dintre cele mai importante festivaluri din Europa.

E bine să avem un astfel de festival? Aș spune că e vital pentru România să aibă un bun cultural cu care să se mîndrească, iar muzica clasică, limbaj universal, pătrunde în medii altfel greu accesibile. Personal mi s-a întîmplat să mi se vorbească despre Festivalul Enescu cu o oarecare invidie că avem ceva încă accesibil la București, de talia aceasta; toți muzicienii cunosc și apreciază acest festival, iar muzicienii sînt printre cei mai mobili ambasadori ai unei țări, așa că vestea unui loc primitor, cu un public foarte cald, este vitală pentru imaginea României, altminteri destul de prăfuită, ca să nu spun mai mult.

Festivalul Enescu este o etalare a torturilor speciale pe care ni le pregătește lumea muzicală actuală: artiști care acum sînt pe val, evoluții aproape uimitoare, orchestre pentru care ar trebui să plătești sume exorbitante ca să le asculți – într-o etalare de valori care nu pot constitui decît un model de nivel profesional pentru oricare muzician. Este un reper, iar pentru a avea valori, trebuie neapărat să ai repere.

Însă viața muzicală obișnuită de stagiune nu este o etalare a unor torturi speciale, și nici nu poate fi astfel, de fapt. Ea este guvernată de alte reguli și este determinată de alte resorturi; acasă, pregătim o prăjitură așa cum ne pricepem mai bine să o facem și o mai mîncăm și arsă, dacă se întîmplă să o ținem mai mult în cuptor, că doar e făcută de noi.

Ce ne-ar putea determina să pregătim o prăjitură bună acasă? Să avem ingredientele de bună calitate, o rețetă potrivită, să fim certați de un critic cînd nu facem ceva bine și, mai ales, să fim conștienți că fiecare acțiune a noastră, bine făcută, va conduce la realizarea prăjiturii perfecte.

Nu e doar o problemă legată de bani, deși, ca în orice activitate, banii sînt esențiali; este nevoie de viziune și înțelegere a unei lumi care este guvernată de propriile reguli, este nevoie și de critici imparțiali, și de un public pretențios care să sancționeze ieșirile în decor. Dar mai ales, ca în orice domeniu, este nevoie de probitate profesională, de renunțarea la această mentalitate păguboasă că „merge și așa“. În momentul cînd fiecare dintre noi își va face cu conștiinciozitate datoria, indiferent care este aceasta, îndeplinindu-și rolul pe care îl are în societate cum poate mai bine, atunci vom avea o altă Românie, mai bună. Și atunci cînd vom renunța să privim doar la ograda noastră mică și să vedem că lumea este mult mai mare și plină de lucruri bine făcute de alții, cu care nu doar că e recomandabil, ci trebuie să ne comparăm.

Cîndva, un om a făcut toate acestea, acest George Enescu al cărui model putem să-l preluăm și să-l ducem mai departe, fiecare dintre noi, muzicieni sau nu: modelul onoarei umane și profesionale, al bunului-simț și al reușitei prin muncă și talent. De fapt, unicul model posibil pentru ceva peren, care face istorie. 

Cristina Comandașu este jurnalistă la Radio România Muzical.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.