Probabil că încă nu se inventase termenul „interactiv“ pe vremea cînd practicam, cu toţii, lectura de acest tip, prin imersiune în dicţionare şi enciclopedii. Fascinante sînt mai cu seamă dicţionarele etimologice, care ne ademenesc irezistibil, făcîndu-ne să trecem de la un cuvînt la altul, provocîndu-ne bucuria aventuroasă de care mai au parte numai exploratorii. Spre deosebire însă de pătrunderea în ţinuturi necunoscute, unde sunt leones, scufundarea în istoria cuvintelor ne dezvăluie latura necunoscută a unor termeni familiari.

Latinescul cor, de pildă, ne uluieşte întîi de toate prin gen: este neutru. Cum este cu putinţă, ne întrebăm pe dată, ca tocmai acest cuvînt să fie inanimat? Adică in-animat, lipsit de „inimă“. Aşa a rămas şi nemoştenitul „cord“, care ne pune în faţă o altă ciudăţenie, fonetică de data aceasta: grupul de consoane -rd, greu de pronunţat, după cum ne-o arată şi forma clasică latinească, văduvită de -d final, pe care îl regăsim însă la toate celelalte forme din paradigmă (cordis, corda etc.). Substantivul latinesc este, neîndoielnic, rudă bună cu cuvinte din celelalte limbi indo-europene. Unele ni se dezvăluie imediat: ker din greacă şi, mai ales, forma derivată kardía (indicînd sediul sentimentelor), ajunsă pînă în greaca modernă cu o familie bogată (kardiakós, kardiopátheia). Altele par să fi îmbrăcat veşminte fonetice opace – sirt, în armeană ori, mai familiar nouă, serdţe, în rusă –, care ne obligă să ne amintim că acolo unde latinii pronunţau c, vorbitorii altor limbi rosteau s: centum latinesc este, etimologic vorbind, totuna cu suta noastră, împrumutată din slavă.

„Inimă“, pe de altă parte, este termenul moştenit din latinescul anima, cuvîntul care numeşte suflul vital. Perechea anima – animus a provocat necesare delimitări: cel de-al doilea termen, animus (echivalentul perfect al grecescului ánemos, „vînt“), este văzut ca un echivalent semantic al grecescului thumós, principiul raţional. Pentru thumós, termenul latinesc care corespunde etimologic (şi fonetic) este, după toate probabilităţile, fumus: deosebirea de sens dintre cele două cuvinte a lăsat loc îndoielilor, cerînd o încadrare semantică generoasă, care să poată acoperi şi „fumul“, „aburul“ şi „spiritul vital“, chiar „curajul“. „Suflul“ („spiritul“) ar părea să fie spaţiul comun al sensului celor două.

Animus latinesc se defineşte prin opoziţie atît faţă de corpus, cît şi faţă de anima. Anticii făceau distincţia subtilă între un principiu superior, masculin, şi unul feminin, chiar dacă, în timp, anima a tins să-l înlocuiască pe animus, înglobînd ambele sensuri. Sensul vechi al lui animus (care se opune lui mens – „inteligenţă“, „gîndire“) este preluat mai apoi, în epoca imperială, de spiritus, echivalent latinesc al lui pneúma.

Etimologiile latineşti şi greceşti ne pot părea uneori cam prea îndepărtate de ziua de azi. Spiritele tinere (şi nu doar ele) ar fi mai atrase de un echivalent în limba tuturor, engleza. Heart este, poate, cuvîntul care le vine imediat pe buze. Şi nu este rău defel, căci şi aici îl recunoaştem pe cor (sau cord) şi pe ker: vocabularul indo-european ne este instrument la îndemînă ori de cîte ori simţim că ne pierdem între cuvinte şi sensuri. Ne păstrăm suflul vital dacă ne ascultăm inima şi răsfoim dicţionare, aflînd istoriile cuvintelor.

Ioana Costa este profesor la Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Nec merguntur. O sută de poveşti filologice, 2012.

Foto L. Muntean