Pînă la a produce disertații metafizice despre păsări este bucuria pură și simplă, primară și primă, a ascultării lor, dimineața sau seara, într-o natură minim desprinsă de iureș și zarvă. Toate acele triluri și „dialoguri“ gureșe, voioase, tonice. Muzica lor ne-muzică, ce-l minuna și inspira pe Olivier Messiaen. Trezind pofta de viață înfăptuitoare dimineața, melancolii și doruri negrăite seara. Sînt chemări venind dintr o lume paradiziacă și trimițînd spre ea. Asociate mereu cu încercarea de a descoperi păsărelele prin frunzișul des, cu ciuda de a nu le ști numele celor mai multe dintre ele și de a nu le putea recunoaște după cîntare. Se spune că există o limbă a păsărilor. Sfîntul Francisc vorbea firesc cu ele. Papageno o știa și el. La un alt nivel… Cuibul păsărilor apare ca ideal al stării de locuire și de conlocuire, un soi de adăpost existențial de maximă duioșie.

Fiecare are păsări preferate, care-i spun mai apropiat. Ale mele… Mierla monahală. Berzele, cu fascinația lor, venind dintr-o anumită puritate și eleganță. (Ca și italienii, mănîncă broaște și au stil!) Cormoranii cu zborul amețitor, hipnotic. Sticletele cel vesel colorat (cu frumoasa lui legendă). Ciocănitoarea cea harnică, cu pata ei roșie. Dispăruta, fabuloasa dropie… Privighetoarea priveghind nevăzută. Vrăbiile cele modeste scăldîndu-se gureșe în praful drumului. Paserile măiestre… Scatiul, „cu pliscul în gîlceavă“, cum îl vede Osip Mandelștam. Răpitoarele semețe și necruțătoare, plutind cu distincție în înaltul cel mai înalt. Ele trec adesea în reprezentările heraldice. Dar nu puțin și binecuvîntatele orătănii, care dau o voioasă imagine de spor unei ogrăzi. Și cîte altele…

Păsările au apărut pe lume mai spre sfîrșit, în ziua a cincea a Creației, cînd scenariul naturii era pregătit pentru ele. Pînă la ele au fost însă înaripatele cerești: cetele îngerești, toate, făcute odată cu cerul, în ziua întîi. Și Dumnezeu Cel necreat este înfățișat înaripat: Hristos ca „Înger de mare sfat“, pe urmele unei proorociri a lui Isaia, iar Sfîntul Duh în chip de porumbel, cum S-a pogorît la Botezul Domnului. Uneori sînt reprezentați înaripați și oamenii care au dus cel mai departe chemarea la asemănarea cu Dumnezeu. Maica Domnului, cea „mai cinstită decît heruvimii și mai mărită fără de asemănare decît serafimii“. O vedem astfel pictată la mînăstirea Govora, dar și în alte cîteva biserici de sat din Oltenia, mai puțin cunoscute și cercetate. Apoi, Sfîntul Ioan Botezătorul, luminați fiind noi pentru aceasta și de o descoperire făcută profetului Maleahi („Iată, Eu trimit pe îngerul Meu şi va găti calea înaintea feţei Mele…“). El e văzut de Biserică drept o dublă punte. Între lumile Vechiului și Noului Testament, dar și între cea pămîntească și cea cerească (este descris, într-o formulare antinomică, ca „înger pămîntesc şi om ceresc“). În prelungire, oamenii îmbunătățiți duhovnicește sînt apreciați de creștini a fi îngeri în trup. Înaripate sînt simbolurile celor patru evangheliști (îngerul lui Matei, leul lui Marcu, taurul lui Luca, vulturul lui Ioan), spunînd despre înariparea spirituală a scrierilor lor. Aceleași „ființe“ le regăsim în Apocalipsă, de data aceasta cu cîte șase aripi și slăvindu-L neîncetat pe Dumnezeu.

Destule forțe ale răului poartă aripi. Diavolii – îngeri căzuți. Venind cumva din aceeași lume – dragonii, balaurii, zmeii… Dar chiar și păsările obișnuite pot produce și induce mari neliniști. Ne a arătat-o magistral Hitchcock cu Păsările lui, care lasă pentru totdeauna o dîră de spaimă aviară în spectator.

Păsări au jucat uneori un rol special în destinul existențial al unor personaje din istoria mîntuirii. Prin păsări a cercetat Noe aflarea limanului, a izbăvirii. A trimis mai întîi pe corb, care nu s-a mai întors, apoi pe porumbel, care vine binevestitor cu o crenguță de măslin în cioc. Imagine ce l-a inspirat pe Picasso. Corbilor le poruncește Dumnezeu să-l hrănească pe Ilie în pustie, cu pîine dimineața și cu carne seara. În aceeași linie, dar în alt plan, să amintim de ciocîrlanul șchiop din Povestea porcului (și din altele asemănătoare), care vine la urmă și aduce vestea decisivă mult așteptată ce părea de neaflat, arătînd unde se află Mănăstirea-de-Tămîie, în care era retras Făt-Frumos. Sau de păsările care, tot în povești și în legende, țopăie în fața eroului, arătîndu-i calea neștiută spre o țintă importantă.

Porumbeii și rudele lor sălbatice, turturelele (și unele, și altele simbol al fidelității conjugale) au un rol privilegiat în Scriptură. Sînt păsări ce pot fi aduse jertfă (de ispășire sau spre ardere de tot) lui Dumnezeu de oameni fără dare de mînă. A fost și cazul lui Iosif și al Mariei, părinții lui Iisus, cînd l-au adus a opta zi la Templu spre tăiere împrejur. Blîndețea porumbeilor ne-o recomandă Hristos, în însoțire cu înțelepciunea șerpilor.

La celălalt capăt al lumii, la sfîrșitul ei, păsările vor fi invitate, ne spune Apocalipsa, de un înger „stînd în soare“ la „ospățul cel mare al lui Dumnezeu“, unde, de altfel, se vor și satura. Un ospăț întru purificarea finală a lumii…

Mai toate religiile lumii propun zeități avînd legătură cu păsările. Dar mă gîndesc acum numai la uluitoarele reprezentări înaripate, de acum peste patru mii de ani, ale zeiței sumeriene Inanna, a iubirii și a fertilității, dar și a războiului.

O pasăre te poartă imediat cu gîndul spre zbor. Chiar și cele ce nu zboară vor fi fost zburătoare ille tempore. Altfel, pentru ce aripile? Este uimitor cum pot să zboare și păsări greoaie, precum pelicanul, cel care, în cazuri de restriște maximă, își hrănește puii cu propriile măruntaie… Zborul induce, mai departe, starea plutire, de planare, survolul – senzația de libertate și de cuprindere a unor spații vaste, aparent nemărginite… Aceasta face ca păsările să fie luate drept etalon al unei libertăți ideale. La începutul lumii, Duhul lui Dumnezeu plutea, fertilizator, deasupra apelor primordiale. Există undeva în om, însămînțată ancestral și atavic, o tînjire după zbor. De aici, probabil, și visele, destul de general prezente, în care dai, simplu, din mîini și zbori. Fără aripi… Visele, dar și visurile obsesive pentru accederea la zbor. Icar este un exemplu. Parcă nicăieri mai mult și mai bine decît în zbor, dimensiunea spirituală orizontală nu se însoțește cu cea ascensională. Uneori zborul presupune migrare îndepărtată întru supraviețuire. În stol. Cu geometria lui captivantă, în continuă schimbare. Cum resimțea Poetul, păsările „se duc ca clipele, / scuturînd aripele“ și te lasă „pustiit, vestejit şi amorţit“. Zboară adesea și gîndul, ceea ce, de cele mai multe ori, nu este prea bine.

Zborul presupune aripi. Aripă – acest cuvînt cu etimologie necunoscută… Starea fertilă intelectual și social este aceea în care prinzi aripi, în care poți să-ți iei avînt. Un ideal îți dă aripi. Iubirea îți dă aripi. Poți să fi purtat ca pe aripi, și ce bine e! Tot așa și cînd te afli sub o aripă ocrotitoare. Dimpotrivă, nu e bine cînd ți se retează aripile, așa cum a făcut domnul conte cu Cherubino.

În unele locuri (la Loman, lîngă Sebeș, de pildă), țăranul vedea sufletul ca pasăre. La plecarea omului din această lume, i se sculpta ca atare și era pus pe vîrful stîlpilor funerari de la capul mormîntului. Tot așa l-a văzut și Andrei Tarkovski în Oglinda. Luîndu-și zborul…

Întrariparea rămîne un deziderat metafizic major! 

Costion Nicolescu este antropolog și eseist.