Bunicii din partea mamei, Venera, îi spuneam din adîncă, ineptă copilărie, Mamama, numele şi prestanţa înălţînd-o, în familie şi în oraş, la gradul neconcurat de mamă-mareşal. Desimea de mătuşi, străbunici, matroane şi văduve octogenare călcîndu-ne pragul Poştei, unde Tatata, vrednic diriginte, le săruta cu solemnitate mîna, se înfăţişa, comparativ, ca sărmană pedestrime. Anii mulţi de contemporaneitate cu dînsa, dovezile de veneraţie a peste o duzină din promoţiile şcolii unde a fost institutoare, tabloul ascensiunii ei de la protejata Anei Maiorescu şi a Dumnealui, Magistrul, naşi de căsătorie, pînă la triumful continuu sărbătorit în oraş pentru aducerea pe lume a nu mai puţin de 14 prunci (pierderile le trecem cu vederea), i-au sporit autoritatea în ochii mei dincolo de gradul dintru început acceptat, respectat. Cu fiecare an al trecerii mele din copilărie către majorat, respectul eminenţei (lunecos, totuşi, şi intermitent) s a transformat în dragoste. Mamama prezida discret nesfîrşitele partide de joacă ale nepoţilor şi companionilor droaie din imensa grădină de pe strada Fructelor, ea se interesa de îndatoririle proştilor ei doi nepoţi la şcoală, la străjerie, tot ea îşi găsea timp să-i adune pe înserat la temele pentru acasă, ţintuindu-i locului înaintea maculatoarelor şi infernalelor cruciuliţe din capul problemelor de matematică propuse rezolvării. Bunica era dispusă să dea meditaţii la matematică şi la fizică şi unui regiment.

Cumplită tortură: să-ţi domoleşti sîngele jocului, jocurilor, înţepenit trei-patru ore într-un scaun, să nu participi (desigur, tembelism de copil şi adolescent) mai deloc la alinierile şi îngrămădirile de cifre ale unei discipline inapte să povestească măcar un capăt de fabulă, să mîzgălească în aerul curat al hîrtiei un chip, un leagăn, o barcă, traseul (cu puncte-puncte) al mingii şutate cu efect pe poartă, asta însemna ieşirea dezgustată din lume. Ieşirea se producea neîntîrziat, simţeam în toată fiinţa moleşeala despărţirii, plecarea dulce printre trestiile, nuferii, ochiurile albastre ale adiţiunilor, ecuaţiilor, celor mai mici multipli comuni, zalelor încleştate lanţ ale stocurilor de 3,14 şi, odată plecat, numai în auz, ca un cîntec suav, ca un descîntec, murmurul gurii bunei Mamama măcinînd enunţuri, formule, ocale de cifre, ieroglife. Vorbea, socotind, cu nespusă graţie.

Acum, la distanţă de şapte decenii de primele abandonuri de acest fel datorate bunicii Mamama, acum cînd mă preocupă şi nu mă lasă să dorm (şi să mor) chestiunea evaluării proporţiilor între idee şi expresia ce pretinde că o precedă, cînd, în fine, îmi par abandonul (ca şi eroarea) surse ale hazardului fertil în spaţiul Poeziei, experienţa şirului de căderi în somn „matematic“, în absenţa golită de sens şi ţintă a zecilor de ore de meditaţie îmi apare, egotistului care mă bănuiesc, cea mai importantă realizare a Mareşalei care a crescut şapte copii şi i a făcut oameni, a format sute de fetiţe şi le-a fost, mulţi ani după ce s-au aşezat – unele cucoane – pe la casele şi rosturile lor, o mamă.

N-am cunoscut o femeie mai dăruită ştiinţelor. Spiritul profesorilor ei (al Maiorescului), dar şi al lui Spiru Haret, Petru Poni, Simion Mehedinţi, o locuia vădit, avea (dar cînd mai avea, Doamne?) timp şi dispoziţie pentru lecturi întinse, deşi deconcertant de răzleţe, avea dispoziţie şi răgaz, dar şi sistem, atît cît sistemul izbutea să-i trimită pe Bouvard şi Pécuchet la ultimele adevăruri ale vieţii.

Respectuoasă cu somnul meu de neîntors, Mamama închidea maculatoarele cu problemele lustruite lună, tocmai bune de transcris în grabă de dimineaţă, curînd o auzeam cum sforăia. (Mă întreb acum: oare de ce, ca să mă ţină treaz la meditaţie, de ce nu sforăia printre acei barbari de 3,14 şi arborescenţi algoritmi?). Semn că, în miez de noapte, pentru draga cercetătoare începea o nouă zi. Pentru că…

În întuneric, revenindu-mi în simţiri pe canapeaua de mult preferată, simţeam cum bunica face eforturi să-şi alunge somnul şi cum, izbutind întrucîtva, răscoleşte aşternutul, maldărul de cuverturi, genţi, manuale şi rechizite, apoi, pe arii tot mai largi, cum răstoarnă măsuţa veiozei, un scaun, braţul lemnelor de foc de lîngă sobă, etajera cutiilor cu aţe, foarfeci, lîneturi şi sute de fleacuri. Se producea un asemenea răscol, camera trebuia luminată, că inima mi se cîrcea la temerea de un incendiu (veioza zăcea pe mătasea unui fular), sau că bunicii i se făcuse rău de atîtea exerciţii nereuşite. (Doar e ştiut că majoritatea calculelor cu puzderie de semne şi cifre grele, consistente, interogative ultimativ, se încheie cu un straniu, lamentabil fîs, însemnat pe foaie cu un balonat, egal zero.)

– Ce s-a întîmplat, Mamama? Ai nevoie de ceva?

– Dormi acolo, vezi-ţi de bine! Nu s-a întîmplat nimic.

– Dar văd că ţii să răstorni toată casa. Hai, că nu mai dorm.

– Mă arde la lingurică, concedea bunica Venera să-şi mărturisească neliniştea, insomnia, buimăceala din nou. Şi, explicîndu-ne, în timp ce desfăcea foileta, cocoloşea şi respingea scîrbită, pe rînd şi angro, Dicţionarul lui Diaconovici, Petit Larousse-ul, Enciclopedia Minerva, fiinţa ei puţin gîrbovită, dar încă robustă, profilul ei, aş spune, magnific, proiectat pe peretele Planiglobului într-un cui, părea să reproducă o gravură din Faust, în peniţă şi estompă.

– Caut şi nu ştiu unde să găsesc, cît de lată – în kilometri – este Dunărea la Cazane. Eu nu ştiu cine ar putea avea în Tîrgovişte marea Enciclopedie Britanică… Neîndoios, acolo… Poate ştie unul dintre colegii tăi…

Alte multe probleme de acelaşi soi, producătoare de insomnii, le-am moştenit cu îmbelşugare. Am pentru ce să fiu, pe viaţă, recunoscător Institutoarei. 

(din volumul Cartea cu bunici, Editura Humanitas, 2007)