În ultimul său interviu televizat, președintele Mitterrand a fost întrebat dacă știe ce este „la part des Anges“, întrucît se născuse lîngă localitatea Cognac. Bineînțeles că știa despre acea parte a băuturii care este lăsată să se evapore din butoaie, pentru a-i spori tăria. Profitînd de acest subiect, realizatorul îl întreabă dacă „a simțit prezența benefică a îngerului“. „Mama m-a învățat că am un înger păzitor. Ei bine, nu l-am întîlnit niciodată…“ Și continuă: „Știți, îngerii sînt o invenție recentă, ei au început să apară cu 200 de ani înainte de Hristos. Să spunem că sînt foarte moderni îngerii“.

Paradoxal, deși în ultimele decenii a apărut o imensă literatură despre îngeri, provenind din zona teologilor, îngerul păzitor nu s-a bucurat de o abordare sistematică. Istoricii medieviști au fost cei care au aruncat o privire mai atentă asupra subiectului, dar, cu toate acestea, nici pînă acum nu avem o istorie a îngerului păzitor. Există doar capitole mai ample, în istorii ale îngerilor sau în lucrări de angelologie (trebuie amintit aici consistentul capitol din cartea lui Andrei Pleșu Despre îngeri).

Îngerul păzitor, prezent în toate cele trei mari religii monoteiste, era cunoscut în Vechiul Orient, la asiro-babilonieni, precum și în antichitatea greco-romană (în ipostaze de protectori invizibili – genius și daimon – spirite care aveau în grijă individul).

În secolele IV-V, creștinii au preluat această credință, nădejdea în protecția unor spirite celeste fiind adaptată în cadrul oferit de noua religie. Istoricul Peter Brown afirma că „poate nu este surprinzătoare răspîndirea sfîntului patron în cercurile ascetice“, unde călugărul, în singurătatea chiliei sale, avea nevoie de această idee liniștitoare. De exemplu, la „părinții pustiei“ (secolele IV-V), credința va fi îmbrățișată fără rezerve. În Pateric găsim relatări despre capacitățile unor monahi clarvăzători („vederea cu duhul“) de a-i vedea pe îngerii păzitori. Avva Macarie Egipteanul ar fi văzut un roi de draci care înconjurau doi tineri, spre a-i atrage în păcat, însă îngerul păzitor și-a scos sabia și i-a alungat. Despre un alt ascet se spunea că a văzut cum îngerii se depărtează de monahii care discută despre treburi lumești.

Această răspîndire a cultului îngerului păzitor nu a fost lipsită de controverse dogmatice. Scrierile Părinților Bisericii și apoi teologia scolastică au încercat să deslușească trăsăturile protectorilor celești. Sf. Pavel pusese în gardă: „Nimeni să nu vă smulgă biruința printr-o prefăcută smerenie și fățarnică închinare la îngeri“ (unii autori creștini au văzut în cultul îngerilor o formă de politeism).

Gîndirea apuseană a fost puternic influențată de grecul Dionisie Areopagitul (secolul V), fondatorul angelologiei medievale, care a organizat lumea îngerilor în „ierarhiile cerești“ cuprinzînd nouă „cete“: Serafimii, Heruvimii, Tronurile, Domniile, Stăpîniile, Puterile, Începătoriile, Arhanghelii și Îngerii. Îngerii sînt, așadar, cel mai de jos ordin ceresc, dar Dionisie nu amintește nimic în scrierea sa despre îngerii păzitori.

S-a discutat mult, de la Părinții Bisericii pînă astăzi, despre temeiurile biblice ale acestei credințe. Potrivit unor autori, textele biblice referitoare la îngerii păzitori sînt ambigue, aluzive. Avem episodul tînărului Tobit, care este însoțit într-o călătorie de arhanghelul Rafael, în chip de om, fără ca Tobit să știe cine este. În Psalmul 90: „Nu vor veni spre tine rele și bătaie nu se va apropia de locașul tău. Că îngerilor Săi va porunci pentru tine ca să te păzească în toate căile tale.“ În schimb, alți autori consideră că există numeroase alte pasaje în care se afirmă explicit prezența îngerului tutelar. Iisus spune: „Vedeți să nu disprețuiți pe vreunul din aceștia mici, că zic vouă: că îngerii lor, în ceruri, pururea văd fața Tatălui Meu“.

Convingerea că oamenii au un protector celest a fost îmbrățișată de majoritatea Părinților Bisericii, fiind prezentă în învățăturile lor: Grigore din Nazians, Eusebiu din Cezareea, Ieronim etc. Dezbaterile patristice au vizat mai multe întrebări: toți oamenii beneficiază de această protecție sau numai cei credincioși?; îngerul proteguitor își face apariția în momentul concepției copilului, în burta mamei, la naștere sau doar la botez?; este suspendată protecția dacă omul păcătuiește?

Acest imaginar al raporturilor cu nevăzutul a primit un element suplimentar. Grigore de Nyssa, Ioan Casian, Filon din Alexandria au preluat și creștinat o idee mai veche, prezentă în religiozitatea populară din Antichitate: fiecare om are atît un genius albus – spirit bun, cît și un genius niger – spirit rău. Așadar, fiecărui om îi este repartizat și un diavol, care îl ispitește pe om, avînd misiunea de a-l duce la pierzanie.

În secolul al XIII-lea are loc un reviriment al angelologiei, mai ales datorită scrierilor lui Toma d’Aquino. Pe patul de moarte, în 1274, acesta s-ar fi destăinuit că, în tinerețe, familia ar fi vrut să l îndepărteze de la cariera teologică, astfel că frații săi i-au adus o prostituată. El rezistă tentațiilor carnale, intră în transă și are viziunea a doi îngeri care vin și îl eliberează.

Contrareforma va da un impuls nebănuit credinței în îngerul păzitor, care primește o consacrare catehetică și liturgică. Cartea iezuitului Coret, L’ange conducteur (1683), adevărat bestseller, are 500 de ediții pînă în 1740. Cuprindea rugăciuni adresate îngerului, sfaturi cum să te porți cu el și, mai ales, erau descrise atribuțiile protectorului în momentul morții.

Istoricul Philippe Ariès consideră că, începînd cu secolul al XIII-lea, îşi face apariţia o nouă atitudine faţă de moarte. Imaginile Judecăţii de Apoi reprezentau scena resurecţiei morţilor, care îl aclamă pe Iisus. Nu este nici judecare, nici condamnare. Morţii care aparţin Bisericii se „odihnesc“ pînă în ziua reîntrupării. Mîntuirea avea un caracter universal.

Se produce o mişcare lentă de ierarhizare a credincioşilor, ei situîndu-se în perspectiva eschatologică în funcţie de aspectul moral al conduitei personale. Judecata de după moarte capătă un caracter individual. Păcatele sau faptele bune nu aveau cum să treacă neobservate. Nu este deci întîmplătoare credința în prezența permanentă a celor doi observatori: cel bun și cel rău.

O mutaţie în planul mentalităţilor, similară celei din Occident, se va produce şi la noi în secolul al XVI-lea. În pictura murală din Țările Române, în credințele populare și în texte apocrife primesc o mare amploare teme precum „Vămile văzduhului“, „Judecata de Apoi“, în toate acestea figurînd ideea Judecăţii individuale.

Și la români este atestată credința în îngerul păzitor: „Se crede că fiecare om are un înger păzitor, care are îndatorirea să-l păzească din ziua botezului pînă la acea a morții“ (Arthur Gorovei); „Omul nu-și vede nici Îngerul păzitor, nici Diavolul, căci de i-ar vedea, ar sta veșnic la sfadă fie cu unul, fie cu celălalt“ (Tudor Pamfile). Ca și în Occident, și în credințele românești îngerul păzitor are un rol psihopomp, asistă la momentul agoniei, unde are loc prima încleștare cu demonii, prezenți și ei. După moarte, consolează sufletul dezorientat, apoi îl escortează pentru a-l duce în fața Judecății, protejîndu-l pe drum de atacurile diavolilor.

În această călătorie, sufletul trebuia să treacă de proba „Vămilor văzduhului“. Fiecare vamă corespunde unor păcate. La aceste vămi sufletul este întîmpinat de diavoli care îi arată păcatele comise. Toate faptele sale fuseseră prompt înregistrate, acumulate în dublă partidă, de către „scribii-contabili“ ai celeilalte lumi. Sufletul nu poate contesta învinuirile demonilor, pentru că aceştia au evidențe scrise. Îngerii au și ei o „documentație“ cu faptele bune. Dacă are mai multe fapte rele decît bune, sufletul nu mai are nici o scăpare, fiind tîrît în Iad. Într-o legendă avem o imagine foarte plastică: la fiecare dintre Vămi este o „canţălărie“ unde „dracii scriau pe piei de dobitoace“. Cînd se apropia sufletul însoţit de îngerul protector, diavolul „scotea o piele de bivol tăbăcită din sîn, scrisă toată şi le-o întindea“. Aşadar, fiecare om posedă un „dosar“ propriu cu care se înfăţişează în faţa Judecăţii. În imaginarul lumii de dincolo, circuitul „birocratic“ al faptelor oamenilor este foarte bine organizat. Într-un text apocrif din secolul al XVIII-lea găsim credința că îngerul păzitor ia sufletul omului şi îl duce să asiste la prohod şi la praznic și scrie de cîte ori zic oamenii „bogdaproste“ pentru sufletul defunctului.

Biserica a refuzat ca îngerii păzitori să primească un nume. Cu toate acestea, astăzi, găsim o întreagă literatură ocultă, conțind o nebuloasă mistico-ezoterică și magică despre îngerii păzitori: formule pentru a fi invocați spre a li se cere favoruri, li se poate afla numele în funcție de ziua și anul în carte te-ai născut etc. Am completat acum și eu un test găsit pe Internet și am aflat numele îngerului meu. M-a mirat mențiunea că ar fi specializat în protejarea celor ce se dedică studiului fizicii. Se pare că nu l-am întîlnit… 

Alexandru Ofrim este conferențiar univ. dr. și predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Străzi vechi din Bucureştiul de azi, Humanitas, 2011.