Indecizia priorităţilor

Silvia MARTON
Publicat în Dilema Veche nr. 701 din 27 iulie – 2 august 2017
Indecizia priorităţilor jpeg

România are mari probleme, sîntem cu toții de acord. Și nu numai corupția, care este pe buzele tuturor. Însă poate chiar mai săritoare în ochi este indecizia. O țară care ezită azi să își asume prioritățile și le tot amînă. Domeniul infrastructurii este cel mai ilustrativ în acest sens.

Citim cu stupoare că un tren cu aproximativ 300 de călători la bord, care circula de la Timișoara la București, a rămas în cîmp, după ce legătura dintre vagoane și cele două locomotive s-a rupt. Se pare că, după o oră, locomotivele s-au întors pentru a prelua vagoanele. Iar CFR Călători anunță că a demarat o anchetă pentru a stabili exact ce s-a întîmplat.

Știm că, în afara modernizării recente a unor linii și a construirii unor linii secundare (în perioada de dinainte de 1989), magistralele sînt aceleași precum cele gîndite și executate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Într-o perioadă în care oamenii politici țineau să demonstreze că tînărul stat aparține „concertului națiunilor“. Și într-o perioadă în care existau cîteva mari priorități, așa cum le-a definit și principele Carol la sosirea sa în țară în 1866: modernizarea sistemului de comunicații și a armatei și obținerea suveranității. Cele trei priorități, stabilite clar și urmărite cu perseverență, au mobilizat întreaga clasă politică, resurse numeroase și eforturi politice semnificative. Însă au avut rezultate parțiale. Marile puteri au recunoscut suveranitatea României, însă au impus două condiții care atunci au fost considerate umilitoare, și anume emanciparea evreilor și pierderea Basarabiei (primită în 1856 de la Rusia). Consecința emancipării a fost înflorirea antisemitismului, iar compensațiile teritoriale, Dobrogea și Delta Dunării, în schimbul Basarabiei, au fost foarte prost primite și au fost considerate nedrepte. Modernizarea armatei a dat rezultate în războiul din 1877, însă în 1916 România iese repede și umilită din război și semnează armistițiul cu Germania. E adevărat, reintră în luptă în 1918 cu forțe ceva mai noi.

Și modernizarea căilor ferate a început bine. Ambițiile erau mari. Bucureștiul trebuia legat de toate zonele țării. Semnificația căilor ferate în construcția statului-națiune era majoră în ochii tuturor. Un adevărat act de revelare a patriotismului. „Vreți să fiți români, votați drumul de fier!“, exclama deputatul Anastase Stolojan în 1868.

Încă de la primele inițiative din vremea lui Al. I. Cuza, utilizarea capitalurilor străine a fost acceptată. Motivele acestui acord erau evidente: Principatele se confruntau cu o penurie financiară cronică și nu dispuneau de experiență și de personal calificat. Atragerea capitalurilor străine a fost deosebit de dificilă, tocmai din aceste motive, la care se adăuga și faptul că Moldova și Muntenia nu prezentau prea mare interes în acei ani pentru comerțul de tranzit din Europa de Est. Rolul de intermediar între statul român – beneficiarul rețelei de căi ferate – și capitaliștii străini a fost preluat de guvern. Capitalul german era mai ușor de obținut, cu atît mai mult cu cît Carol însuși încuraja această soluție. Doar în iunie 1875, cînd o societate de capitaluri autohtone solicită construirea liniei Ploiești-Predeal, au fost demarate proiecte de construcție cu capital românesc.

Chiar dacă demararea construcției de căi ferate a fost dificilă, odată începute, investițiile și extinderea rețelei au fost semnificative în următorii ani. Prima linie de cale ferată, linia București-Giurgiu, a fost inaugurată în 1869. Între 1872, cînd a fost deschisă linia Roman-Galați-București-Pitești, și 1880, cînd a fost finalizată linia Ploiești-Predeal, rețeaua feroviară de bază a devenit funcțională și a fost conectată la sistemul feroviar ungar. De la 173 de kilometri de cale ferată în 1869, rețeaua a crescut la 1300 de kilometri în 1880. România dispunea, cu un deceniu înaintea altor ţări din sud-estul Europei, de o reţea modernă de transporturi. S-a construit deci mult și în ritm alert, însă foarte scump, așa cum s-a văzut în 1889, cînd sistemul feroviar devine monopol de stat prin acționarea de către stat a liniilor construite de diferitele consorții străine.

Au existat însă și voci, minoritare, e drept, care au susținut cu fermitate că era datoria statului român să construiască căile ferate și care s-au opus cu vehemență concesiunilor. Mai ales că acestea au fost însoțite de scandaluri. Cel mai cunoscut este scandalul legat de consorțiul prusac condus de omul de finanțe Henri Bethel Strussberg: în timp ce construcția se afla în plină desfășurare, consorțiul a dat faliment. Cum omul de afaceri se întîmpla să fie și evreu, xenofobia și antisemitismul celor ce s-au opus concesiunii încă de la început, în 1868, au luat avînt. Faptul că pînă la urmă concesiunea a fost pre­lua­tă de un consorțiu bancar prusac, sprijinit de cancelarul Bismarck, nu a liniștit spiritele. Dimpotrivă.

Iată cîteva din ideile principale ale celor care au pledat pentru excluderea străinilor de la construcția de căi ferate. Sîntem în 1868, cînd se discută în Parlament concesiunea Strussberg, care va deveni în curînd celebră. Pentru statele mai mici, spun ei, amestecul străinilor în chestiunile naționale este riscant. Temerea majoră a unui deputat moldovean liberal, A.D. Holban, este dreptul la autonomie al statului român, încălcat, în opinia sa, de termenii concesiunii Strussberg. Cei care susțin concesiunea sînt „antinaționali și imorali“. Holban nu are dubii: „Inaugurarea și introducerea sistemului de concesiune… este dezbrăcarea țării și nimicirea naționalității române, pe calea economică. Pe calea aceasta unde ne împing trădătorii românilor, pieirea noastră este sigură“. Avant la lettre, același deputat denunță ceea ce am putea numi exploatarea periferiei economice a Europei: astăzi, „cuceririle pe calea economică“ amenință existența popoarelor mici; „Orientul! Țărmul Dunării! Californie europeană…! Acestea sînt sentimentele care de vreo șase ani deșteaptă lăcomii nemărginite și ațîță năvălirea droaiei de speculatori de toată specia“. Consecințele acestei situații sînt „colonizarea țării cu străini“ și pierderea libertății și a independenței – „rasa germană“ vrea să colonizeze țările Dunării, iar principele Carol a demarat „opera de germanizare“ a României. Și chiar dispariția națiunii: „Nu va trece mult timp și vom dispărea dintre națiuni; vom deveni o turmă de sclavi fără nume“.

Dezvoltarea efectivă a Principatelor în anii șaizeci-șaptezeci ai secolului al XIX-lea le-a dat dreptate celor care, pu­țini la număr, au temperat elanul constructor. Carol a forţat construirea căilor ferate cu ajutorul capitalului străin. Nivelul dezvoltării autohtone nu permitea însă funcţionarea căii ferate cu o capacitate rentabilă şi de aceea statul a trebuit să garanteze plata dobînzilor. Căile ferate nu au dat impulsul industrializării, aşa cum se aşteptau cei mai mulţi. Materialul şi muncitorii trebuiau aduse din străinătate. Cheltuielile pentru dobînzi şi amortizare au fost plătite mai ales prin creşterea impozitelor indirecte, ceea ce a îngustat piaţa internă şi a împiedicat o dezvoltare economică largă.

Și totuși, atunci s-a dorit și s-a făcut. Poate prea repede. Cu eforturi financiare mari, cu riscuri de dezvoltare chiar. Astăzi însă? Chiar dorește oare statul să dezvolte infrastructura? La nivel declarativ și în strategiile naționale, se pare că da, dezvoltarea infrastructurii este prioritară. Concret, cum ar arăta însă azi căile ferate asumate de stat? Un bun exemplu este Franța. Biletul de tren este scump, mai ales pentru trenurile de mare viteză. Dar bugetul de investiții al companiei franceze de stat este pe măsură. Pentru 2017, sînt prevăzute investiții de 2,6 miliarde de euro numai pentru liniile de mare viteză și pentru liniile principale. Iar pentru următorii zece ani, statul francez promite 46 de miliarde de euro. Suma pare uriașă și este salutată cu moderație, întrucît investiția promisă vine după scandaluri de subfinanțare, accidente și nemulțumiri din partea utilizatorilor. Deși presa franceză subliniază că este pentru prima dată că Franța se angajează pe termen lung în privința căilor ferate.

Prin comparație, subvenția statului român pentru transportul feroviar de călători pentru anul 2016 este de 1.224,3 milioane de lei (aproximativ 268 de milioane de euro), iar compania are alocată pentru investiții de modernizare suma de 76,94 milioane de lei (aproximativ 16 milioane de euro). Este ceea ce putem citi pe site-ul oficial al CFR Călători. Desigur, resursele statului român sînt mai modeste decît cele ale statului francez. În cazul României, partea dificilă nu par să fie resursele, din moment ce pentru apărare statul s-a angajat să cheltuiască 2% din PIB în 2017. Bani care par să existe, cel puțin așa spune guvernul. Dificilă este fixarea priorităților. 

Silvia Marton este profesoară de științe politice la Universitatea din București și profesor invitat la École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris, și la Universitatea din Avignon. A primit ordinul Chevalier de l’Ordre des Palmes Académiques al guvernului francez, iar printre altele a publicat Republica de la Ploiești și începuturile parlamentarismului în România (Editura Humanitas, 2016).

Foto: flickr

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.