Discuțiile despre situația țării apar inevitabil ori de cîte ori revin în România. E un subiect care mă și interesează, mă și doare, și mai toate aceste interacțiuni au un tipar previzibil care mă dezarmează și mă face să simt că nu am aer.

Cu prea puține excepții, cei cu care vorbesc ajung să îmi spună că eu nu înțeleg și că se bucură pentru mine că am plecat. Am plecat din țară – într-un paradis vestic fără absolut nici o problemă – și am uitat cum stau lucrurile la noi. Ele stau prost, fără îndoială, însă ce-mi dă senzația de claustrofobie e altceva. Invariabil, cei cu care vorbesc îmi ilustrează prin exemple nuanțate, analize de cele mai multe ori pertinente și cazuri concrete ce se întîmplă, toate pe un ton fatalist, final, fără speranță.

Eu văd speranța și, după zece ani de străinătate, diferența dintre noi nu e că eu nu înțeleg, ci că nu reușesc să mă mai pliez pe aceeași abordare care-mi dă o senzație de déjà-vu. Îmi dau astfel seama că ceea ce ne sufocă, de fapt, sînt și problemele, dar mai ales obișnuința de a le aborda faptic, detașat, de nesurmontat. Ce trece drept neînțelegere și naivitate din partea mea e, de fapt, dorința de a privi lucrurile obiectiv și de a căuta, fie și doar la nivel de discuție, soluții. Dar simpla idee de soluție e percepută ca un fel de sfidare a legitimității răului de toate zilele și a stării de angoasă care pare că e un dat al condiției vieții în România.

Să fii de-al nostru înseamnă să accepți că așa stau lucrurile, să internalizezi o actualizare factuală a evenimentelor dacă ai pierdut din ele, și mai apoi să te alături corului, confirmînd doar că nemulțumirile sînt justificate. Să te plîngi e pur și simplu o formă de socializare, pentru orice soluție există o problemă și clasicul: asta e România, ai uitat de unde ai plecat?

Interlocutorii mei au cîteva lucruri în comun. Cu toții sînt oameni educați, activi, capabili să înțeleagă lucruri. Cu toții sînt profund afectați de ce se întîmplă și sînt conectați la știri – mai exact, la o masă de informații care vin din toate direcțiile. Cu toții au principii, sînt corecți și toți ar vrea ca lucrurile să stea altfel. Dar toți îmbrățișează ca impediment principal în calea schimbării inerția și neimplicarea altora. Cum s-ar spune, pentru toată lumea, hell is other people.

România nu e Vestul care și-ar dori să fie, dar asta este o constatare care nu ajută la nimic anume. Nu avem nici istoria Vestului, dar ce nu pare că se observă e că nu avem nici solidaritate pentru acel proiect comun care e o țară. România de azi e ce poate ea să fie, din coordonatele și cu trecutul ei, însă ce sufocă posibilitatea devenirii nu e trecutul, ci o blazare individuală în jurul unor idei fixe cum că la noi e ca la nimenea și că nu te poți baza pe conaționali pentru o variantă mai bună.

Sentimentul că „eu gîndesc și sînt altfel, dar n-ai cu cine“ e paralizant, dar și comod. E o formă de igienă mentală care e, de fapt, toxică. Fiecare se dezasociază de toți ceilalți pentru că, aparent, toți ceilalți sînt parte din masa uriașă de probleme. Însă gîndirea asta creează o circularitate greu de doborît. Dușmanul bunăstării României e înăuntrul țării și în același timp în afara fiecăruia dintre noi. E o înțelegere falsă care proiectează o realitate imposibilă.

„Ceilalți“ e un termen general, nedefinit și suficient de flexibil ca să includă pe absolut oricine. Stau deoparte și nu mă implic pentru că ceilalți sînt needucați și își văd doar interesul. Ceilalți sînt oportuniști, sînt cei corupți ca să se îmbogățească și cei corupți ca să supraviețuiască. Sînt peste tot și totuși nicăieri, căci, dacă te uiți în jur și ai vrea să-i arăți cu degetul, dai tot peste alții ca și tine, frustrați, nefericiți, oameni care ar vrea ca lucrurile să fie altfel și se opintesc în… „ceilalți“.

Adevărata dramă care se conturează din această gîndire e că ea poate submina orice posibilitate de coagulare civică. Protestele și inițiative precum Fără Penali, Ro100 sau 1 Milion pentru România au nevoie de susținere puternică. Sentimentul că oricum nu se schimbă nimic pentru că nu ai cu cine amenință formarea acelei mase critice și a unui momentum de care aceste inițiative sănătoase au nevoie pentru a avea succes.

Gîndind așa, în mod subtil fiecare individ devine un apărător al statu quo-ului, identificînd problemele, dar așteptînd o situație ideală și nedefinită în care să se implice. Am vrea ca lucrurile să stea altfel, dar printr-un cerc vicios paradoxal, ne-am implica dacă ele ar sta altfel deja.

Veștile zilnice nu întîrzie să adauge la angoasă. De fapt, fiecare nouă doză de știri cultivă frica și nu face decît să confirme că într-adevăr lucrurile merg prost și azi. „Alții“ tot nu s-au pus pe treabă și, cu fiecare veste proastă, inacceptabilul devine cel puțin de înțeles pentru că are un lung precedent.

Ajungem astfel, paralizați, într-o stare de compassion fatigue în care empatia și gîndirea pragmatică și obiectivă nu-și mai găsesc oxigenul de care au nevoie. Ne intoxicăm cu această stare și, în același timp, ne alimentăm din ea. Poticnirile odată confirmate, mai sînt analizate o dată, cu unghiuri de cauzalitate aparent noi, dar mereu aceleași. Gîndul că schimbarea este o posibilitate cît se poate de reală, că e dreptul nostru să o cerem și e responsabilitatea noastră să o creăm e departe de noi.

În circularitatea asta, critica n-are nevoie să fie constructivă, ci doar să fie, într-un cor de cuvinte care cumulativ devin doar zgomot. În loc să își ceară vocal și activ dreptul la schimbare, în loc să caute pașii spre o țară „ca afară“, românul își apără dreptul de a fi nemulțumit, găsind constant motive clare pentru care lucrurile sînt așa cum sînt, mulțumit că le-a înțeles logica. De fapt, fiecare zi în care doar ne pregătim și ne ținem bine pentru un nou val de știri proaste e un stat pe loc din care ne mai aruncăm o dată într un cor de pumni metaforici și de analize bine dospite.

Din lipsă de oxigen, singura formulă de supraviețuire e și mai multă detașare. Vrem să fim oriunde, doar acum și aici nu. Sîntem în trecutul în care am fi putut să fim altfel sau ne proiectăm în viitorul chestionabil care am vrea să fie altfel. Și astfel, versiunea României viitoare e compromisă de versiunea noastră din prezent, în care sîntem detașați și fataliști. Fără să ne luăm prezentul în mîini, versiunea României viitoare va fi doar o profeție împlinită pe care pare că o așteptăm și o anticipăm cu o doză de sadism.

Într-un fel e adevărat, nu mai înțeleg ce se întîmplă în România. Mă simt un spectator lăsat pe dinafară, dar asta nu e pentru că am plecat. Pentru că am plecat nu mai pot fi martoră și nici nu mai pot participa la această circularitate toxică. Nu mai pot să înghit aceeași „asta-i Românica“, același negativism pasiv, blazat.

În mai bine de zece ani de Vest, n-am pierdut nici o ocazie să susțin România activ – am pornit un festival în Olanda – să vorbesc, să votez. N-am încetat să sper și să aplaud toate acele exemple – nu puține – că se poate și altfel. De fapt, nu m-am pierdut și nu ne-am pierdut. Însă ce s-a schimbat e că pentru mine iadul nu e în ceilalți, ci în lipsa de coeziune dintre noi, o atitudine moștenită, dar și încurajată, și păguboasă, atît la nivel individual, cît și de societate.

Situația ideală nu se va arăta. Țara pe care crezi că o meriți e țara la care contribui, la care toți punem ceva. Punem ceva și atunci cînd totul merge bine, dar mai ales cînd nu merge ceva, pentru că resemnarea e garanția certitudinii că lucrurile vor rămîne așa.

Schimbarea e posibilă, dar ne-o refuzăm cu fiecare „așa e România“ și cu fiecare gînd că ceilalți sînt de vină, pentru că nu-s cum ar trebui. Chiar dacă ar rămîne un singur om drept în România, ultimul corect, empatic și just într-o țară în care toți sînt opusul la toate astea, atunci tot ar însemna că a mai rămas cineva care să stea în picioare pentru valorile astea și să le dea și altora. Puterea imensă care vine din a avea valorile astea nu ți se dă și nici nu ți se poate lua. Și poate, dacă am întinde mîna în întuneric, am da de mîinile derutate ale altora. Și dacă împreună mîinile astea ar decide că nu există altă cale decît să facă ceva? Vă puteți imagina cum ar fi asta? 

Bianca-Olivia Niță este jurnalistă.

Foto: Andrei Ivan, proteste Bucureşti, februarie 2017