În România, fiecare om e o redută

Publicat în Dilema Veche nr. 758 din 30 august – 5 septembrie 2018
În România, fiecare om e o redută jpeg

Discuțiile despre situația țării apar inevitabil ori de cîte ori revin în România. E un subiect care mă și interesează, mă și doare, și mai toate aceste interacțiuni au un tipar previzibil care mă dezarmează și mă face să simt că nu am aer.

Cu prea puține excepții, cei cu care vorbesc ajung să îmi spună că eu nu înțeleg și că se bucură pentru mine că am plecat. Am plecat din țară – într-un paradis vestic fără absolut nici o problemă – și am uitat cum stau lucrurile la noi. Ele stau prost, fără îndoială, însă ce-mi dă senzația de claustrofobie e altceva. Invariabil, cei cu care vorbesc îmi ilustrează prin exemple nuanțate, analize de cele mai multe ori pertinente și cazuri concrete ce se întîmplă, toate pe un ton fatalist, final, fără speranță.

Eu văd speranța și, după zece ani de străinătate, diferența dintre noi nu e că eu nu înțeleg, ci că nu reușesc să mă mai pliez pe aceeași abordare care-mi dă o senzație de déjà-vu. Îmi dau astfel seama că ceea ce ne sufocă, de fapt, sînt și problemele, dar mai ales obișnuința de a le aborda faptic, detașat, de nesurmontat. Ce trece drept neînțelegere și naivitate din partea mea e, de fapt, dorința de a privi lucrurile obiectiv și de a căuta, fie și doar la nivel de discuție, soluții. Dar simpla idee de soluție e percepută ca un fel de sfidare a legitimității răului de toate zilele și a stării de angoasă care pare că e un dat al condiției vieții în România.

Să fii de-al nostru înseamnă să accepți că așa stau lucrurile, să internalizezi o actualizare factuală a evenimentelor dacă ai pierdut din ele, și mai apoi să te alături corului, confirmînd doar că nemulțumirile sînt justificate. Să te plîngi e pur și simplu o formă de socializare, pentru orice soluție există o problemă și clasicul: asta e România, ai uitat de unde ai plecat?

Interlocutorii mei au cîteva lucruri în comun. Cu toții sînt oameni educați, activi, capabili să înțeleagă lucruri. Cu toții sînt profund afectați de ce se întîmplă și sînt conectați la știri – mai exact, la o masă de informații care vin din toate direcțiile. Cu toții au principii, sînt corecți și toți ar vrea ca lucrurile să stea altfel. Dar toți îmbrățișează ca impediment principal în calea schimbării inerția și neimplicarea altora. Cum s-ar spune, pentru toată lumea, hell is other people.

România nu e Vestul care și-ar dori să fie, dar asta este o constatare care nu ajută la nimic anume. Nu avem nici istoria Vestului, dar ce nu pare că se observă e că nu avem nici solidaritate pentru acel proiect comun care e o țară. România de azi e ce poate ea să fie, din coordonatele și cu trecutul ei, însă ce sufocă posibilitatea devenirii nu e trecutul, ci o blazare individuală în jurul unor idei fixe cum că la noi e ca la nimenea și că nu te poți baza pe conaționali pentru o variantă mai bună.

Sentimentul că „eu gîndesc și sînt altfel, dar n-ai cu cine“ e paralizant, dar și comod. E o formă de igienă mentală care e, de fapt, toxică. Fiecare se dezasociază de toți ceilalți pentru că, aparent, toți ceilalți sînt parte din masa uriașă de probleme. Însă gîndirea asta creează o circularitate greu de doborît. Dușmanul bunăstării României e înăuntrul țării și în același timp în afara fiecăruia dintre noi. E o înțelegere falsă care proiectează o realitate imposibilă.

„Ceilalți“ e un termen general, nedefinit și suficient de flexibil ca să includă pe absolut oricine. Stau deoparte și nu mă implic pentru că ceilalți sînt needucați și își văd doar interesul. Ceilalți sînt oportuniști, sînt cei corupți ca să se îmbogățească și cei corupți ca să supraviețuiască. Sînt peste tot și totuși nicăieri, căci, dacă te uiți în jur și ai vrea să-i arăți cu degetul, dai tot peste alții ca și tine, frustrați, nefericiți, oameni care ar vrea ca lucrurile să fie altfel și se opintesc în… „ceilalți“.

Adevărata dramă care se conturează din această gîndire e că ea poate submina orice posibilitate de coagulare civică. Protestele și inițiative precum Fără Penali, Ro100 sau 1 Milion pentru România au nevoie de susținere puternică. Sentimentul că oricum nu se schimbă nimic pentru că nu ai cu cine amenință formarea acelei mase critice și a unui momentum de care aceste inițiative sănătoase au nevoie pentru a avea succes.

Gîndind așa, în mod subtil fiecare individ devine un apărător al statu quo-ului, identificînd problemele, dar așteptînd o situație ideală și nedefinită în care să se implice. Am vrea ca lucrurile să stea altfel, dar printr-un cerc vicios paradoxal, ne-am implica dacă ele ar sta altfel deja.

Veștile zilnice nu întîrzie să adauge la angoasă. De fapt, fiecare nouă doză de știri cultivă frica și nu face decît să confirme că într-adevăr lucrurile merg prost și azi. „Alții“ tot nu s-au pus pe treabă și, cu fiecare veste proastă, inacceptabilul devine cel puțin de înțeles pentru că are un lung precedent.

Ajungem astfel, paralizați, într-o stare de compassion fatigue în care empatia și gîndirea pragmatică și obiectivă nu-și mai găsesc oxigenul de care au nevoie. Ne intoxicăm cu această stare și, în același timp, ne alimentăm din ea. Poticnirile odată confirmate, mai sînt analizate o dată, cu unghiuri de cauzalitate aparent noi, dar mereu aceleași. Gîndul că schimbarea este o posibilitate cît se poate de reală, că e dreptul nostru să o cerem și e responsabilitatea noastră să o creăm e departe de noi.

În circularitatea asta, critica n-are nevoie să fie constructivă, ci doar să fie, într-un cor de cuvinte care cumulativ devin doar zgomot. În loc să își ceară vocal și activ dreptul la schimbare, în loc să caute pașii spre o țară „ca afară“, românul își apără dreptul de a fi nemulțumit, găsind constant motive clare pentru care lucrurile sînt așa cum sînt, mulțumit că le-a înțeles logica. De fapt, fiecare zi în care doar ne pregătim și ne ținem bine pentru un nou val de știri proaste e un stat pe loc din care ne mai aruncăm o dată într un cor de pumni metaforici și de analize bine dospite.

Din lipsă de oxigen, singura formulă de supraviețuire e și mai multă detașare. Vrem să fim oriunde, doar acum și aici nu. Sîntem în trecutul în care am fi putut să fim altfel sau ne proiectăm în viitorul chestionabil care am vrea să fie altfel. Și astfel, versiunea României viitoare e compromisă de versiunea noastră din prezent, în care sîntem detașați și fataliști. Fără să ne luăm prezentul în mîini, versiunea României viitoare va fi doar o profeție împlinită pe care pare că o așteptăm și o anticipăm cu o doză de sadism.

Într-un fel e adevărat, nu mai înțeleg ce se întîmplă în România. Mă simt un spectator lăsat pe dinafară, dar asta nu e pentru că am plecat. Pentru că am plecat nu mai pot fi martoră și nici nu mai pot participa la această circularitate toxică. Nu mai pot să înghit aceeași „asta-i Românica“, același negativism pasiv, blazat.

În mai bine de zece ani de Vest, n-am pierdut nici o ocazie să susțin România activ – am pornit un festival în Olanda – să vorbesc, să votez. N-am încetat să sper și să aplaud toate acele exemple – nu puține – că se poate și altfel. De fapt, nu m-am pierdut și nu ne-am pierdut. Însă ce s-a schimbat e că pentru mine iadul nu e în ceilalți, ci în lipsa de coeziune dintre noi, o atitudine moștenită, dar și încurajată, și păguboasă, atît la nivel individual, cît și de societate.

Situația ideală nu se va arăta. Țara pe care crezi că o meriți e țara la care contribui, la care toți punem ceva. Punem ceva și atunci cînd totul merge bine, dar mai ales cînd nu merge ceva, pentru că resemnarea e garanția certitudinii că lucrurile vor rămîne așa.

Schimbarea e posibilă, dar ne-o refuzăm cu fiecare „așa e România“ și cu fiecare gînd că ceilalți sînt de vină, pentru că nu-s cum ar trebui. Chiar dacă ar rămîne un singur om drept în România, ultimul corect, empatic și just într-o țară în care toți sînt opusul la toate astea, atunci tot ar însemna că a mai rămas cineva care să stea în picioare pentru valorile astea și să le dea și altora. Puterea imensă care vine din a avea valorile astea nu ți se dă și nici nu ți se poate lua. Și poate, dacă am întinde mîna în întuneric, am da de mîinile derutate ale altora. Și dacă împreună mîinile astea ar decide că nu există altă cale decît să facă ceva? Vă puteți imagina cum ar fi asta? 

Bianca-Olivia Niță este jurnalistă.

Foto: Andrei Ivan, proteste Bucureşti, februarie 2017

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Calculele Coaliției. Independentul Cătălin Cîrstoiu la Capitală, împărțire politică la sectoare
Lunga căutare a Coaliției pentru un candidat care să-l învingă pe Nicușor Dan a luat sfârșit. Iar până la urmă, PSD și PNL par să se fi oprit la un independent, medicul Cătălin Cîrstoiu, favorit în rândul Puterii pentru intrarea în cursa pentru Capitală.
image
Destinul crud al Arynei Sabalenka, al cărei iubit a murit azi-noapte. Și-a pierdut și tatăl, la aceeași vârstă
O veste-șoc a lovit-o pe jucătoarea din Belarus, chiar înainte de debutul în turneul de la Miami.
image
Româncă obligată de justiție să își trimită copiii în plasament în Marea Britanie
Curtea de Apel București a hotărât ca o mamă din județul Vaslui să-și trimită copiii în plasament în Marea Britanie. Femeia este acuzată de răpire internațională de minori de către serviciile sociale din Newham, Londra, care au sesizat autoritățile române.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.