Una dintre primele ediții ale Art Basel Conversations de anul acesta i-a avut ca invitați pe directorii celor două muzee occidentale delocalizate la Abu Dhabi, Luvru și Guggenheim. Discuția a plecat de la exemplul Muzeului Guggenheim de la Bilbao, deschis în urmă cu douăzeci de ani, care a schimbat imaginea orașului în care a fost construit. În general în lume, acesta este exemplul favorit atunci cînd se evaluează capacitatea culturii și a patrimoniului de a avea în societate rolul pe care doar industria îl juca în trecut sub aspectul numărului de locuri de muncă create, al veniturilor de care comunitatea beneficiază, fie că e vorba de încasări directe sau de taxe și impozite direcționate apoi către interesul public. Inaugurat în orașul cel mai industrializat din Spania, după Barcelona, pînă în anii ’80, Muzeul Guggenheim a deschis calea schimbării economiei locale, dintr-una post-industrială, într-una a serviciilor. Ceea ce s-a întîmplat acolo poartă numele de „efectul Bilbao“ și se reflectă într-o prosperitate generată în mare parte de serviciile dedicate turiștilor, al căror număr a crescut de la aproximativ 25.000, pînă la inaugurarea muzeului, la aproape un milion anul trecut.

Orice raportare autohtonă la acest exemplu devine ridicolă într-o țară în care „serviciile medicale de bază sînt limitate“, iar „circulația rutieră este un real pericol pentru viața oamenilor“, așa cum apare în secțiunea recomandărilor de călătorie pentru România ale Departamentului de Stat al SUA. Ar fi alt paradox, descendent pe filierele culturale „iraționale“ în care ne-am afirmat cu precădere (dadaistă, în linia lui Tzara și Iancu, ori absurdă, în linia lui Urmuz și Ionesco), să avem o politică a patrimoniului exemplară sau măcar decentă, în condițiile în care restul aspectelor care privesc viața în societate sînt la cele mai joase cote în Europa.

Cursul pe care l-au luat lucrurile la noi după anul 1989 poate da multă apă la moară celor care cred în teoria conspirației. Așa cum construcția autostrăzilor „de diamant“, cum sînt numite cele din România, datorită prețului exorbitant, poate părea blocată din rațiuni „oculte“, menite să conserve în starea de retard economic una dintre cele mai bogate țări europene în resurse naturale, situația patrimoniului cultural pare și ea afectată de un „plan diabolic“, pentru că hazardul, nu-i așa, nu poate opera cu atîta precizie și tenacitate. Lipsa unei strategii pe termen lung în domeniu, preeminența interesului privat în dauna celui public, care a condus la adoptarea unei legislații care defavorizează protejarea și dezvoltarea patrimoniului, tarele unui sistem etatist centralizat, lipsa unei legislații care să stimuleze donațiile și sponsorizările dedicate patrimoniului, inconstanța și inconsecvența în deciziile la nivel politic, grava subfinanțare și, în ultimă instanță, lipsa interesului politic pentru această zonă a societății sînt cauzele situației dezastruoase în domeniu.

Nu aș vrea însă să vorbesc despre acest subiect din cărți, cum se spune. Cred că ar merita împărtășită o parte din experiența dobîndită în două dintre muzeele de artă importante ale României, cel de la Cluj-Napoca și Muzeul Național de Artă al României din București, inclusiv din postura de director al acestora.

Din motivele enumerate mai sus, dar și din altele, necunoscute, un proiect care viza restaurarea și refuncționalizarea Muzeului de Artă din Cluj-Napoca, și care ar fi avut toate șansele să devină exemplar în domeniu, a fost abandonat de Consiliul Județean Cluj în urmă cu zece ani. Clădirea muzeului, considerată din punct de vedere arhitectural și artistic cel mai important edificiu baroc din Transilvania, era la începutul mileniului în care ne aflăm suficient de afectată de eroziunea timpului pentru ca o restaurare generală să fie necesară. De asemenea, spațiul nu mai corespundea pentru funcțiile unui muzeu modern. Un proiect realizat în baza propunerilor noastre, care viza restaurarea și refuncționalizarea muzeului cu fonduri europene, a fost realizat în anul 2006, achitîndu-se pentru acesta în jur de 300.000 de euro. Conform proiectului, parterul și etajul urmau să fie dedicate exclusiv expunerii și depozitării patrimoniului, iar administrația urma să ocupe imensul spațiu aflat în podul clădirii. Ceea ce era cel mai interesant sub aspect inovator viza transformarea amplelor subsoluri în spații pentru activități culturale și recreative, inclusiv un restaurant. Mai mult, sub curtea interioară urma să fie construită o sală tip auditorium cu peste trei sute de locuri și un sistem mobil de acoperire a curții ar fi permis desfășurarea de activități în orice condiții meteo. Totul, evident, cu implementarea necesarului sistem de climatizare. Proiectul a fost însă îngropat pentru că la final s-a constatat că există o problemă cu situația juridică a clădirii, aflată în litigiu, care îl făcea neeligibil pentru finanțări din fonduri structurale. Pe scurt, în anul următor, instanța de judecată a stabilit că 2/3 din suprafața clădirii trebuie retrocedată foștilor proprietari. De atunci pînă astăzi, situația reală a clădirii rămîne un mister. De cîte ori am solicitat clarificări Consiliului Județean Cluj referitoare la situația clădirii, răspunsul a fost invariabil că aceasta se află în proprietate publică. O fumigenă arde în permanență de atunci în jurul acestui subiect, ascunzînd răspunsuri la întrebări legate de exercitarea dreptului de preemțiune, un posibil parteneriat public-privat și, în ultimă instanță, de pericolul la care este expusă clădirea ale cărei fundații afectate amenință stabilitatea edificiului.

După cum spuneam, o altă problemă esențială o reprezintă subfinanțarea. Aceleași practici „dadaiste“ fac ca sumele cu destinația investiții să lipsească din bugetele muzeelor sau să sosească în luna decembrie, situație care le face inutilizabile din cauza procedurilor de achiziție, de regulă licitații, care presupun calendare mult mai lungi de realizare decît timpul rămas pînă la finele anului financiar. Într-un circuit al absurdului, despre care vorbeam la început, banii se returnează la bugetul statului, unde capătă alte destinații, iar această scamatorie financiară previzibilă se repetă în anul următor. Din acest motiv a fost blocată refacerea sistemului de climatizare în Galeria Națională a Muzeului Național de Artă al României, unde temperatura ajunge în sezonul cald la valori alarmante pentru patrimoniul artistic expus.

Dincolo de problemele a căror rezolvare depinde de umorile decidenților politici în lipsa unor strategii coordonatoare, la nivelul specialiștilor și al conducătorilor de instituții se pot genera măsuri care să conducă la îmbunătățirea situației patrimoniului. Spre exemplu, o mare problemă o reprezintă încă evidența patrimoniului, cu toate că există de aproape douăzeci de ani un program informatic corespunzător. La fel și clasarea acestuia se poate acoperi din bugetele curente ale instituțiilor muzeale. Se accesează cu timiditate parteneriatele public-public sau public-privat, reacția la pasivitatea sau la abuzurile autorităților este anemică și solidaritatea în acțiune pare un vis. Lipsesc asociații profesionale active și colaborări strînse cu instituții europene de profil. Prezența muzeelor la apelurile pentru diverse finanțări este încă foarte redusă. Reuniunile pe teme de patrimoniu sînt nesistematice și nu produc documente care să fie apoi înaintate autorităților.

Diateza pasivă pare a fi exprimarea predilectă în acest domeniu la noi, într-o perioadă cînd în lumea pe care o admirăm patrimoniul cultural și artistic devine vedeta unui teritoriu dinamic, în expansiune nu numai pentru beneficiile sale economice, dar și pentru capacitatea de a contribui la edificarea celui mai important produs al societății, bunul cetățean. 

Călin Stegerean este artist, critic de artă și curator. A fost director al Muzeului de Artă Cluj-Napoca (2009-2014) și al Muzeului Național de Artă al României (2016-2017).

Foto: Ema Cojocaru