Impostura, pe la noi

Publicat în Dilema Veche nr. 680 din 2-8 martie 2017
Impostura, pe la noi jpeg

Ca orice lume reglementată după principii meritocratice (în principiu, că despre principii vorbim…), lumea universitară este, și ea, un mediu bun conducător de impostură. Rudă cu furtul, minciuna și alte păcate sancționate de cele zece porunci, impostura e greu de stîrpit, fiindcă dezvoltă capacități extraordinare de a „muta“ (genetic), de a mima noi și noi contexte, de a-și adapta strategiile mistificatoare la orice noi legi și alte scripturi născute din experiența celor pățiți.

Impostura e aici, parte a cotidianului nostru și reușește să ne surprindă, întotdeauna, prin aparițiile sale. E inventivă, colorată, învață repede trend-urile (chiar dacă nu învață ceea ce trebuie pentru un examen universitar…) – ea este, adesea, o trendsetter-iță dibace pe piața unde se vînd vorbe pe post de competență, ea este un agent eficient la bursa pretențiilor de etică (neapărat clamate sus și tare, pentru că sînt goale pe dinăuntru). Impostura care este. Diversitatea ei pune la încercare aplecarea mea – de stilistician – pentru tipologii; înfățișările ei îmi depășesc, de cele mai multe ori, așteptările de profesoară cu experiență: ah, aerul proaspăt al imposturii care mă pune, mereu, față în față cu lucruri noi și scene nemaitrăite! A mima o competență pe care nu o deții înseamnă a fi impostor: întruchipezi un specialist care nu ești tu, joci un rol pretinzînd că e realitate… Lumea aceasta, lumea în care lucrez eu, e foarte dispusă să aplice legea veche, a lui „zi ca ei și fă ca tine“, cu varianta (mai bună pentru circumscrierea imposturii academice) „zi că tu știi cel mai bine, cînd nu știi nimic“. În lumea mea riscă să devină mai important, mai valorizat, mai… bugetat să știi cum să comunici decît să ai ce comunica.

Universitatea (și, prin extensie, școala „în genere“) e atît de permeabilă la impostură pentru că este, totodată, un mediu conservator – dar dispus să mimeze dorința de reformă (enumerați, în ordine alfabetică, miniștrii români postcomuniști ai Educației care au pretins a implementa reforme în sistem), rezistent la schimbare (într-o lume unde majoritatea cadrelor didactice nu își schimbă conținutul predării o dată la patru-cinci ani, cum cere legea, planurile de învățămînt se schimbă anual, grație, datorită și mulțumită ministerului reformator), gerontocratic (sub masca meritocrației, firește) etc.

Studenții noștri – ca niște copii în relație cu propriii părinți – prind din zbor aceste „trend-uri“ și le folosesc, cu mai mult sau mai puțin succes: dacă, pe de o parte, mă revoltă impostura lor, pe de altă parte eu o înțeleg și ca pe o oglindă a ceea ce au văzut ei „la școală“. Așa cu cei care comunică perfect despre subiecte pe care nu le cunosc, de pildă: la un subiect de examen benign, despre „autorul ciclului de poezii Pastelurile“, mi e dat să citesc răspunsuri cu fraze stufoase, prietenoase cu disciplina (…Istoria literaturii române, 01.02, gen), curtenitoare cu profesorul care a întrebat, admirative față de marile valori ale patrimoniului național; ele se întind pe zeci de minute sau pe zeci de pagini (dacă examenul e oral sau scris) și sună cam așa: „Apreciez întrebarea pe care mi-o puneți. De la bun început țin să precizez că am o mare admirație pentru materia pe care ne-o predați și pentru modul absolut extraordinar în care vă țineți lecțiile. Eu sînt, de altfel, un mare admirator al dvs. (aici îmi permit, eventual, să remarc că nu a prea frecventat lecțiile mele – și tînărul îmi va răspunde netulburat că nu a făcut-o din cauza riscurilor de a se expune la emoții extreme pe timp îndelungat). Da. Așa cum am spus, marii scriitori ai neamului au nevoie de mari profesori pentru ca noi să îi înțelegem…“ (mă opresc cu mirabila zicere din motive de spațiu tipografic). Insist: „Autorul Pastelurilor…?“ Același răspuns, reloaded. Insist: „Puteți repeta întrebarea la care răspundeți?“ A, nu. Asta, nu. Dar ce frumos mi-a răspuns! Cum pot să îi dau o notă atît de mică? Cum pot? (Pentru că impostorul e și o subspecie a escrocului sentimental, între altele.)

Un alt trend al vieții noastre universitare, mîndră că „intrăm și noi în rîndul Europei“, este îmbrățișarea feminismului cu orice preț. Cum era de așteptat, un număr mare de cercetători fără vocație s-a îndreptat spre aceste teme din domeniul Gender studies, pentru că, așa cum se spune în universitățile de unde a venit, „it pays“. Nu am nimic împotriva celor care l-au ales din convingere: impostorii, și aici, sînt dați în vileag de felul în care, dincolo de masca specialistului în ton cu vremea sa, ei continuă să rînjească misogin (și cabotin – rimează…) în momentele esențiale. Știut este (nu știați încă? nu cred…) că pe o femeie o înjuri altfel. Mai ales dacă e cea care îți demască impostura. Prins cu ocaua mică în materie de respectare a legalității, un distins profesor și superior al meu, altminteri școlit la cele universități apusene, a găsit cu cale să îmi replice că „respectarea prevederilor legale e o ticăială de fată bătrînă“. Studentul, și el, știind că nu știe nimic la examen, a scris o lucrare unde golul era umplut cu un lung discurs despre „critica literară ca penetrare a vaginului literaturii“, cu multe cuvinte explicite, și cu nici o idee despre domeniul în care trebuia să își dovedească competența. Față cu nota (mea), scoate arma scuzei politic incorecte, dar – în viziunea lui – care mă scoate din joc: „M-ați picat, da, era de așteptat: o fată bătrînă ca dvs. – să fie scandalizată de perspectiva mea novatoare asupra criticii literare… etc.“ Singura chestie (esențială, de altfel) pe care impostorul o intuise corect era – în cazul în speță – că, ajungînd la judecata unei instanțe academice superioare (mie, profa care l-am picat pentru că nu știa nimic despre Vianu și totul despre vagin), acea instanță – foarte probabil bărbat și foarte probabil conservator, misogin etc. –, va transforma momentul etic într-unul anecdotic. Un fel de „locker room speech“, versiunea universitară postcomunistă, între băieți. Totuși, motivul pentru care am ales această anecdotă cu impostori nu e legat de violența misoginismului românesc (nu toți impostorii mioritici sînt misogini și nici viceversa…), ci de capacitatea studenților noștri de a intui modul în care „sistemul“ le va ocroti impostura, de a găsi strategia prin care pot ocoli judecata, ieșind cu fața curată.

În sfîrșit, un ultim exemplu din aceeași colecție personală: impostorul multispecializat, care nu face nimic de-adevăratelea, pentru că invocă mereu ceea ce are de făcut „dincolo“. El e – simultan – student la trei masterate și face un doctorat în…, dar urmează și un curs de formare în… (cel mai des – nici unul din aceste programe nu e din același domeniu, că la noi se poate). Nu, nu a avut timp să învețe la examenul de literatură română (din cadrul masterului de profil), pentru că tocmai are examene la masterul de managementul întreprinderilor avicole. Unde nu s-a pregătit, va spune (odată, am avut ocazia întîmplătoare de a verifica un asemenea impostor, deh – oraș mic, de provincie, profesorii se cunosc între ei), pentru că avea o susținere de referat la doctoratul în muzeologie… etc. Fraza-refren: „Contez pe înțelegerea dvs. față de setea mea de cunoaștere“. Iar dacă, cum se întîmplă, îi mai iese în cale o profă care nu manifestă zisa înțelegere, mai aduce un argument: „Nu pot să scriu nimic coerent, am stat azi noapte la partid, la filială, avem probleme mari, ați văzut că ies sindicatele în stradă, dar contez pe înțelegerea dvs.“ Recunoașteți tipul (orice asemănare cu miniștri mioritici nu e absolut întîmplătoare)? Acest articol se dedică tuturor celor care nu manifestă ceruta înțelegere. Celor cu care împărtășesc, eu, atît alergia la impostură, cît și convingerea că ea nu poate fi eradicată, de nici o reformă a învățămîntului românesc. 

Ioana Bot este profesor universitar la Facultatea de Litere a Universității „Babeș Bolyai“ din Cluj-Napoca, unde predă literatură română. Cea mai recentă carte publicată: Autoportret cu principii (2016). 

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.