Terenul identităților fragile

Silvia MARTON
Publicat în Dilema Veche nr. 852 din 6 - 12 august 2020
Terenul identităților fragile jpeg

Încet-încet, radicalizarea polarizării politice din societatea americană ajunge și la noi. Este cert că asistăm de cîțiva ani la un fenomen de cristalizare a unor tabere ideologice emergente care ies din parametrii clivajelor tradiționale ale post-comunismului românesc, centrate pînă acum îndeosebi în jurul anticomunismului și al anticorupției. Protestele din orașele americane împotriva rasismului sistemic după uciderea de către poliție a lui George Floyd au fost imediat și intens receptate de o bună parte din societatea românească – în ciuda distanței – în cheia unei amenințări politice și culturale iminente, și nu ca pe un fenomen inteligibil în contextul lui american. Iar asta în ciuda faptului că nu prea protestează nimeni la București, Timișoara sau Bacău împotriva rasismului și nu se propune nicăieri dărîmarea vreunor statui. Fie vorba între noi, sînt pline orașele țării de kitschuri fără vreo valoare culturală sau istorică plantate într-o mare veselie de autoritățile locale, dar lipsește încă mișcarea socială împotriva acestora.

Trăim și simțim însă acut știrile despre protestele americane, vocabularul law and order al președintelui Donald Trump rezonează cu ideile multora, editorialele din New York Times sau The Guardian și răbufnirile conservatorilor americani circulă intens în spațiul virtual, iar pe Facebook-ul românesc se duc lupte aprinse și interminabile – de multe ori, în spiritul timpului, sub forma meme-lor. Cei mai mulți cred că au găsit sursa problemelor și neînțelegerilor – evident, e vorba de „tirania corectitudinii politice”, „poliția gîndirii” etc. Deseori, criticii „corectitudinii politice” împrumută în modul cel mai dezinvolt un vocabular identitar conservator sau chiar reacționar devenit descalificant în alte părți și care întărește, evident, miza întregii dispute. Atunci cînd respectarea minorităților, egalitatea în drepturi sau egalitatea de șanse sînt percepute ca strategia perversă a marxismului cultural avînd ca scop disoluția Occidentului, rămînem ferm pe terenul identităților fragile și speriate.

O mare parte din protestele americane recente vin din sentimentul asumării contemporane inadecvate a consecințelor istorice ale sclaviei, segregării și rasismului sistemic. Pentru ceilalți, aceste vorbe sînt doar pretexte folosite de delincvenți de culoare pentru distrugeri și de ideologi radicali pentru rescrierea istoriei.

Disputele identitare ce despart azi societatea americană sînt însă deja radicale și contribuie la funcționarea din ce în ce mai instabilă a sistemului politic. Constituționaliștii și politologii americani trag semnale de alarmă de ceva timp deja în legătură cu capacitatea limitată a instituțiilor politice fundamentale de a mai gestiona polarizarea politică a cărei amploare actuală nu era prevăzută în epoca fondatoare a republicii la sfîrșitul secolului al XVIII-lea. Antagonismele politice, culturale și sociale americane sînt din ce în ce mai clar definite identitar, iar spațiile de întîlnire și compromis devin inaccesibile. Cînd ideile și interesele politice îți sînt total și complet predefinite de apartenența la un grup identitar – albi, transgender, penticostali etc. – nu-ți mai rămîne decît să afirmi și reafirmi acea identitate fixă, în legătură cu care nu e nimic de negociat politic. În această logică, compromisul politic și deschiderea către ceilalți nu pot fi decît trădare a propriei identități.

În atare condiții, discursul public cade rapid în scheme retorice fără consistență. În fond, pentru unii, critica mai substanțială a inegalităților structurale se reduce de prea multe ori la ritualul formalizat al unei penitențe discursive cu un înalt grad de mimetism sau la obsesia superficială pentru denunțarea continuă a „micro-agresiunilor” rasiste involuntare. Iar în cazul celorlalți, diferența între afirmarea brutală a supremației albe și un discurs mai moderat începe să fie greu de recunoscut, în măsura în care totul se reduce acum la aceeași intoleranță radicală față de „corectitudinea politică”. Mai mult, firmele americane au învățat rapid soluțiile de navigare prin climatul politic și cultural polarizat. Transformarea antirasismului într-o marfă vine prin „diversity trainers“ profesioniști care își oferă serviciile companiilor care organizează astfel stagii de sensibilizare cu propriii angajați și capătă certificate de bună purtare.

pv jos jpg jpeg

Practic, polarizarea politică pe care o trăiește azi societatea americană este caracterizată printr-o golire a spațiului esențial ocupat mai demult de pozițiile moderate din spectrul de opinii politice. Moderații celor două tabere sînt azi mult mai îndepărtați unii de alții decît de poziționările radicale care dau tonul confruntării politice. Departe de a fi un fenomen limitat la nivelul clasei politice – cu toate că există explicații distincte pentru ce a determinat ruperea oricăror punți între cele două partide, Democrat și Republican –, polarizarea politică a pătruns adînc în țesutul societății americane, în presă, în familii, la locul de muncă, și este astfel, probabil, durabilă.

Mai mult, noile tehnologii precum și capacitatea de segregare virtuală sau locativă fac ca polarizarea să fie însoțită de o enclavizare pronunțată. Nu doar că nu mai asculți argumentele celorlalți, dar nici nu-i mai întîlnești. Liberalii și conservatorii americani locuiesc, socializează și lucrează de cele mai multe ori complet separați unii de ceilalți. A-l vedea sau întîlni pe Celălalt este ceva ce poate fi evitat destul de ușor, așa cum este ușor să nu interacționezi decît cu cei care gîndesc exact ca tine și-ți confirmă ideile pe care deja le ai, și asta nu face decît să întărească „gîndirea de grup” și să producă, în timp, incapacitatea de a-l privi pe Celălalt ca pe un cetățean legitim al aceleiași comunități politice. Nu în ultimul rînd, cînd ceilalți nu sînt cetățeni legitimi sau inteligibili, ești dispus să accepți pentru ei un tratament punitiv sau chiar să ceri suprimarea protecțiilor elementare ale unei cetățenii bazate pe drepturi și libertăți egale. Republicanii fac orice pentru a reduce capacitatea votanților democrați din rîndul minorităților de a-și exercita un drept democratic elementar – dreptul de a vota; democrații sînt acuzați că au redus unilateral aplicarea filibuster-ului în momentul cînd erau majoritari în Senat, în timp ce ambele partide utilizează sistematic toate piedicile formale disponibile pentru a bloca procesul legislativ cînd se află în poziții minoritare. Președintele Donald Trump refuza deja acum patru ani să garanteze recunoașterea rezultatului alegerilor în cazul că pierde și o va face probabil din nou acum, cu prețul delegitimării încă și mai brutale a regimului politic. Și e ușor de observat că democrații nu l-au considerat aproape nici un moment un președinte legitim.

De ce călătorește polarizarea politică identitară, cu toate consecințele sale delegitimante, atît de ușor în alte locuri, și mai ales la noi? Într-o oarecare măsură pentru că există un mimetism generat de globalizare care facilitează transportarea decontextualizată și anacronică a unor teme și repertorii politice care altfel au în societatea de origine o însemnătate reală. Dar în cazul românesc este și pentru că vocabularul nostru politic e oricum îndeobște identitar și avem dificultăți istorice de a traduce bagajul identităților etnice sau religioase în termeni politici diferiți.

De unde vine, așadar, apetența generalizată pentru considerații identitare în spațiul public românesc? Identity politics în România nu e vreo inovație progresistă recentă, ci este modul comun de articulare a ideilor politice conservatoare. Vocabularul politic românesc tradițional – transpartinic – este cel etnic, și nu civic. Nu trebuie să mergem pînă în secolul al XIX-lea, secol al construcției naționale, ci doar să ne gîndim că, în timp ce în Occident imaginarul politic colectiv era transformat de schimbările culturale ale anilor ʼ60, în România emanciparea accesibilă tinerelor generații consta mai degrabă în poeziile și cîntecele patriotice de la Cenaclul „Flacăra“; iar la temele identitare în cheie strident naționalistă ale sumbrilor ani ʼ80 s-au adăugat în ultimele decenii cele în cheie religioasă. Absența unor mișcări sociale progresiste autohtone în a doua parte a secolului al XX-lea este datul politic major, dar invizibil al istoriei recente. Conservatorii români luptă prin proxi cu protestatarii din Portland sau cu „corectitudinea politică” din universitățile americane pentru că nu prea au la ce reacționa la ei acasă.

Silvia Marton este profesoară de științe politice la Universitatea din București și profesor invitat la École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris, și la Universitatea din Avignon. A primit ordinul Chevalier de l’Ordre des Palmes Académiques al guvernului francez, iar printre altele a publicat Republica de la Ploiești și începuturile parlamentarismului în România (Editura Humanitas, 2016).

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.