Identitate cu nervi

Publicat în Dilema Veche nr. 683 din 23-29 martie 2017
Identitate cu nervi jpeg

De cîte ori am fost somată să-mi declin originea m-a destabilizat reacția: „A, da? N-aș fi zis”. Practica nonșalantă a lipirii de etichete și a smulgerii de identități (nos identités extorquées – le numește filozoful Jean Luc Nancy) mi-a dat ideea unei reflecții nervoase: ce lucruri ne deranjează cînd vine vorba de identitatea națională? 

Irina Teodorescu, scriitoare franceză, născută în România. Cel mai recent roman publicat: Les Etrangères, Gaia, 2015.

Trei lucruri mă enervează foarte tare la „identitatea națională”. Aș șterge fără nici un regret: steagurile țărilor (la început, cînd erau cu desene si embleme, erau mișto dar acum, în afară de ceea ce reprezintă, mai sînt și urîte); sentimentul de protecție pe care expresia îl generează; granițele și zidurile construite întru perpetuarea identității naționale și a națiunilor. Însă sînt și lucruri care-mi plac: limbile străine, identitatea gastronomiei naționale și, ca să zic și eu ca străbunica mea, rău cu rău dar mai rău fără rău, adică prefer identitatea națională identității religioase, prefer o convingere intelectuală unei credințe.

Noțiunea de patrie sau de identitate naţională generează un sentiment de protecție fiindcă e construită pentru a răspunde unei frici inițiale. Frica de vecin, frica de celălalt. Chestie animală de teritoriu. Fiind o construcție intelectuală ce răspunde unei frici, este normal ca răspunsul să fie un sentiment de securitate. Cum a fost cu apariția steagurilor pe Facebook și la geamuri, după atentatele din 13 noiembrie, în Franța.

Pe domeniul de siguranță nu găsesc un adăpost românesc, dar găsesc pe domeniul de încărcare a bateriilor și cu inspirație: dacă n-am idei, dacă mă plictisesc, dacă sînt deprimată, dacă chiar nu mai suport toată această ordine și curățenie de pe-aici, atunci mă duc la București, și-mi trece și plictiseala, și deprimarea și sila de ordine și curățenie și m-apucă rîsul.

Ovidiu Nimigean, scriitor român stabilit în Franța. Între cele mai recent titluri ale sale: antologia de poezie Nu-ți garantează nimeni nimic, Casa de editură Max Blecher.

Nu știu dacă mă scot din sărite, dar, cu siguranță, cîteva lucruri mă îngrijorează. „Identitatea națională” e tema contaminată. În interbelic de extrema dreaptă, înainte de 1989 de ideologia național-comunistă, după 1989 de Vadim Tudor, mai încoace de demagogia politicianistă sub sloganul „Mîndru că sînt român!” sau de un naționalism xenofob și obtuz, promovat de PRU. Dar a devenit, nu mai puțin, tema contaminantă din perspectiva politicii corecte, care o identifică agresiv cu patologia ei, supunînd-o unui bashing inflexibil sau culpabilizînd-o în pragul penalului. Oscilăm între exacerbarea etosului național și repudierea acestuia. Doar buna cale de mijloc se pare că n-o găsim. Dar, dacă vrem să ne definim cît de cît coerent într-o lume care se schimbă accelerat sub ochii noștri, într-o UE ce-și programează deja două viteze, trebuie neapărat să o găsim – niciodată nu e prea tîrziu? să nu fim atît de convinși... – și să „decontaminăm” incomoda noastră temă. Cum? Printr-un discurs al echilibrului, exemplificat recent de profesorul Mircea Martin în Observator cultural, „Pentru o reconstrucţie identitară”. Cine continuă?

Raymond Clarinard, jurnalist și scriitor francez, tradus în română cu titlurile Țara făgăduinței (Zodia fecioarei) și, în curînd, Logodnica neagră (Libris).

Precizez de la bun început: expresia identitate națională n-are pentru mine nici o conotație negativă. E chiar fondată. Da, națiunile au o identitate, așa cum fiecare femeie sau fiecare bărbat care o alcătuiesc au una. E legată de trecut, de origini, de conflicte și de întîlniri. Însă identitatea națională este adesea asociată cu prejudecăți, fie pentru a o denunța, fie pentru a o apăra. Cei care o preslăvesc cu orice preț au tendința de a o asocia cu noțiunea de superioritate. Se știe la ce greșeli s-a ajuns în trecut cu astfel de idei. După părerea mea, faptul de a fi conștient de identitatea ta națională înseamnă, așa cum o recomanda Socrate, să te cunoști un pic pe tine însuți, primul pas dacă vrei să-l descoperi pe celălalt și să cunoști alte identități.  

Între etichetele care se lipesc îndeobște pe frunte, cred că francezul asociază identitatea sa națională cu gustul pentru lucrurile bune și frumoase, cu trecutul său milenar și cu vocația de a duce în lume bunele principii democratice. Dar vecinii îi văd pe francezi prin stereotipuri de tipul cîrcotași, leneși, lași… 

Românii asociază identității lor naționale acea legătură unică, ancestrală, cu pămîntul lor, indisociabilă de altfel de relația cu Dumnezeu, și din cele două decurg talentul artistic, „geniul național”, creativitatea. Dar sînt și conștienți, uneori în mod dureros, că sînt un pic singuri acolo unde sînt.

Pierre-Philippe Jandin, profesor de filozofie, Collège International de Philosophie, Sorbona. Între ultimele titluri publicate: Jean-Luc Nancy la possibilité d'un monde, Les Petits Platons.

Identitatea națională este o expresie suspectă, în mai multe privințe. Conceptual, îi lipsește substanța. Trimit aici la titlul lui J.-L. Nancy, Identité. Fragments, franchises, Galilée, 2010, ca răspuns la tentativa lui Nicolas Sarkozy de a crea un Minister al imigrației și al identității naționale. În spatele gîndirii inconsistente se ascunde de fapt refuzul ospitalității (să știi să te lași tulburat, deranjat de Celălalt), ura și o perfidă obsesie a purității . Mai devreme sau mai tîrziu, purificatorii cedează tentației de a purifica : sînt ființe pe care moartea îi fascinează.

Prin urmare, cuvîntul „inter-național” e și el problematic. Nimeni nu mai vorbește astăzi de „internaționala proletară”, în schimb oamenii suportă consecințele legii „capitalului internațional”: ce-ar mai putea face o comunitate inter-națională, atîta timp cît statele-națiuni gîndesc drept intangibilă „suveranitatea națională”? 

Cît despre etichetele care sar în ochi, pentru cei care-și amintesc, românii sînt ființe care au suferit (Ceaușescu); au de asemenea reputația că sînt greu de guvernat, „turbulenți”. Un popor nerăbdător să-și schimbe viața. Un popor artist, fantezist (să ne gîndim la Tzara sau la Elvira Popesco, spre exemplu) și sensibil (cuvîntul „dor”).

Despre francezi se spune că se aprind repede, sînt combativi, se ciondănesc ușor, sînt bombănitori… Că n-au talent la limbi străine. Că ar fi inventatorii „drepturilor omului” chiar dacă au fost și sînt încă incapabili să le respecte ei înșiși. Și o ultimă întrebare gravă: acel „French lover” mai e de actualitate ?

George Banu, scriitor, critic de teatru; cea mai recentă carte publicată: Parisul personal. Autobiografie urbană, Editura Nemira.

Ce clișee identitare sar în ochi?

Unul lingvistic, unic în Europa: „ne descurcăm” - el nu implică rezolvarea reală a problemei, ci doar soluția ei pasageră. Dar e totodată simptom de optimism: oricît de greu ne-ar fi, „ne descurcăm”.

Unul filozofic: „bășcălia” - nimic nu e „luat în serios” la Porțile Orientului. Un fel de eroziune, de imposibilitate de asumare a a valorilor, constant criticate prin „deriziune” - nu e oare principala condiție a personajelor la Caragiale, Ionesco sau... Mazilu? Și la Pintilie de asemeni!

Unul politic: „eu cu cine votez?” - clișeu național reactivat acum de situația în lume, mai ales în Franţa. Eu doar pe el îl folosesc zilele acestea. Ce mă deranjează este asimilarea „identității naționale” doar cu Caragiale care o sesizează și asumă în mod confortabil, dar deloc cu ...Brâncuși care o înalță. Însă el a trăit departe, la Paris. Caragiale însuși cînd e la Berlin se schimbă radical!

George Bodocan – BODO, artist vizual. Ultima expoziție personală: „ME MOI RE”, Institutul Cultural Român, martie 2017, Paris.

Identitatea națională în 2017 este instrumentul de marketing politic cel mai scîrbos. Utilizarea acestuia arată cel mai bine regresul societății schizofrenice în care trăim. Ba vrem să călătorim, să muncim sau să facem școală oriunde în lume și în același timp falsa idee că aparținem unei națiuni, oricare ar fi ea, ne asigură. În loc să simțim că aparținem fiecărui centimetru de planetă, ne complăcem, sufocați de identitatea națională.

E comparabil unui gard care înconjoară o casă, depinde din ce parte îl privești. Poate să protejeze dar în realitate acesta separă. Și de ce să credem într-o identitate națională dacă e o definiție legată de niște frontiere inventate și schimbate doar în funcție de interese politice și economice? În schimb, cred încă în diversitate și tradiţie, valori care nu au nimic în comun cu identitatea națională scoasă în vitrină în zilele noastre.

Cristina Hermeziu este jurnalistă. În 2005 s-a stabilit în Franța. Cea mai recentă carte publicată: volumul de poezii Parisul nu crede în lacrimi, Editura Junimea, 2016.

Foto: M. Fisch, flickr

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Calculele Coaliției. Independentul Cătălin Cîrstoiu la Capitală, împărțire politică la sectoare
Lunga căutare a Coaliției pentru un candidat care să-l învingă pe Nicușor Dan a luat sfârșit. Iar până la urmă, PSD și PNL par să se fi oprit la un independent, medicul Cătălin Cîrstoiu, favorit în rândul Puterii pentru intrarea în cursa pentru Capitală.
image
Destinul crud al Arynei Sabalenka, al cărei iubit a murit azi-noapte. Și-a pierdut și tatăl, la aceeași vârstă
O veste-șoc a lovit-o pe jucătoarea din Belarus, chiar înainte de debutul în turneul de la Miami.
image
Româncă obligată de justiție să își trimită copiii în plasament în Marea Britanie
Curtea de Apel București a hotărât ca o mamă din județul Vaslui să-și trimită copiii în plasament în Marea Britanie. Femeia este acuzată de răpire internațională de minori de către serviciile sociale din Newham, Londra, care au sesizat autoritățile române.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.