Ia cu Tinder şi inima, inima mea

Ioana CASAPU
Publicat în Dilema Veche nr. 620 din 7-13 ianuarie 2016
Ia cu Tinder şi inima, inima mea jpeg

Î n 2014, după ce mi-am șters contul de Facebook timp de cîteva luni și am renunțat la munca de birou, am decis să fac din Tinder, aplicația despre care toți prietenii îmi vorbeau și care era cel mai în vogă loc de distracție pe Internet al momentului, un experiment social. Mi-am creat un cont de Facebook fără prieteni, cu un nume „internațional“, Karlek, și am coborît în Țara Minunilor. 

În următorul an, am stat pe Tinder în București, Amsterdam, Londra, Berlin, Barcelona, Leyda, Noordwijk și Haga, și tot ce pot spune este: Cîte bordeie, atîtea obiceie.  

Tinder a fost lansat în 2012 și rămîne cea mai populară aplicație de online dating a momentului. Un cadran simplu cu fotografiile oamenilor din zona în care te afli, de la 2 pînă la 100 de kilometri, alături de un X și o inimioară. Respingerea nu a fost niciodată o armă mai ușoară, din confortul propriului automobil sau pat. Dacă nu te plac, n-ai să ghicești niciodată. Iar dacă ne plăcem reciproc, pretextul unei conversații se inoculează printr-o fereastră de chat care apare instantaneu între noi. 

Tinder preia datele și o parte din fotografiile profilului tău de Facebook și oferă celor cu care interacționezi acces la o bază limitată de informații – vîrstă, coordonate geografice, descriere personală și un număr finit de imagini pe care le poți selecta și aranja. 

Pe Tinder găsești chiar orice. De la corporatiști la modiști ferchezuiți, tineri cu bicepși întreținuți cu proteine și șantieriști care petrec o duminică în familie la grătar, la oameni de afaceri necurate și puberi rătăciți. Ca femeie, constați că preferi diaspora localnicilor, iar ca bărbat, că sînt mai puține femei disponibile pe o rază de cinci kilometri decît ai fi crezut. Fără excepție, nimerești peste cunoscuți, peste prieteni și prietene, peste șefi și asociați, peste tipul care îți servește berea în clubul preferat, peste oameni pe care nu i-ai văzut din liceu și, cu puțin nenoroc, peste fostul sau fosta – cărora nu știi dacă să le dai like sau să treci mai departe, oripilat sau amuzat că și tu, și ei, aveți în comun inevitabilul. Lucrurile stau, cel puțin în teorie, simplu. 

O amenii sînt pe Tinder pentru divertisment, pentru diversitate, pentru sex, pentru relații sau pentru soluții la probleme. Unii caută un interlocutor căruia să-i înșire banalitățile cotidiene, alții un psiholog. Unii își găsesc flirturi de-o seară, unii își fac prieteni, unii nu găsesc nimic. Bărbații cu care am ieșit îmi spuneau adesea că fac asta pentru prima oară și că le e destul de greu să agațe. Femeile îmi spuneau că sînt plictisite și încearcă să își lărgească cercul de cunoscuți. Majoritatea celor cu care am vorbit în București și Barcelona își doreau să ne întîlnim pentru sex, în timp ce spre nord-vestul Europei m-am trezit purtînd lungi conversații despre fotografie, benzi desenate sau fantezii reprimate. Cu ei m-am simțit cel mai în largul meu. 

În anul meu sabatic pe Tinder, despre care glumesc că ar fi unul sălbatic, am întîlnit oameni din felurite colțuri ale lumii, de la spanioli ce aveau nevoie de îndrumare turistică și culinară prin București, la profesori americani veniți în schimb cultural în România, care voiau să nu fie singuri, la fotografi brazilieni dornici să vadă o altă față a Berlinului sau puști irlandezi care auziseră că la noi în țară drogurile sînt ieftine. 

Deși experimentul meu s-a încheiat, redeschid Tinder din curiozitate în fiecare oraș nou în care ajung. E un instrument amuzant, dar și un vehicul de psi­hanaliză socială. Ultima oară cînd am vorbit cu cineva, tipul mi-a spus: „Uneori îmi dau numărul de telefon străinilor și îi rog să îmi citească o pagină din cartea pe care o au la îndemână. Majoritatea nu acceptă. Li se pare prea intim. Dar sexul nu îi deranjează“. 

M-am uitat la numărul lui de telefon preț de cîteva secunde. 

Nu l-am sunat. Dar, ca în filmul Her, sîntem oameni și ceea ce ne ghidează, dincolo de digiți, butoane și aplicații de socializare, unii spre alții, este nevoia de a simți ceva.

S ă-ți verbalizezi emoția în fața unui străin am senzația că poate fi un gest la fel de complicat ca acela de a  traversa aglomeratul Times Square pentru a saluta o fată în rochie roșie, care ți-a atras atenția atunci cînd s-a oprit să zîmbească, în fața unui panou luminos, cu toți dinții ei ireal de albi.

Dar, poate, într-o zi, cînd o să fiu la pagina 256 dintr-o carte, o să-mi scot telefonul din buzunar și, în loc să-i trimit o fotografie cu textul acela, am să-l sun. 

Ioana Cristina Casapu este jurnalistă și fotografă.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.