Las Vegas-ul ca Las Vegas-ul: o destinaţie de vacanţă devenită clişeu pentru familii, cupluri, tineri sau bătrîni deopotrivă, unde te minunezi de încăpăţînarea cu care dezvoltatorii au construit palate de carton şi neon în deşert. Iar în timp ce te minunezi, eşti literalmente întors cu capul în jos să-ţi iasă banii din buzunare. Unii te mai şi scutură. Pe scurt, cam asta a fost prima mea impresie ca vizitator al fabuloasei capitale a jocurilor de noroc şi distracţiei împreună cu prietenii şi familia. 

Nimerisem în august, cînd căldura era mare şi toate aparatele de aer condiţionat huruiau gata să-şi dea duhul, în timp ce emanau dogoare pe bulevardul de asfalt încins. Seara era mai plăcut şi îndrăzneam să ieşim la plimbare, dar tot ne moleşeam pînă ajungeam de la un cazinou la altul. Apoi ne pierdeam prin labirinturile luminate feeric în care magazine de lux şi săli de jocuri se suprapuneau în larma de muzică şi limbi dezlegate de cocktailuri în sonde ridicol de lungi pe care mulţi le purtau legate de gît. Tot aventurîndu-ne aşa, ne rătăceam temporar, găseam un restaurant şi beam o bere, apoi descopeream o ieşire şi păşeam iar pe trotuarul fierbinte pînă la următorul punct de interes. Eram în vacanţă. 

Desigur, în a treia zi de şedere, ideea de a vizita Marele Canion (Grand Canyon) a fost unanim aprobată. Cu toţii ne bucuram să ieşim puţin la piatră seacă (de iarbă verde nu se punea problema) şi să vedem celebra punte de sticlă suspendată ca-n basme deasupra abisului. Din Las Vegas pînă la Puntea Suspendată (Grand Canyon Skywalk) e cale de vreo trei ore şi ceva cu maşina, dar se poate ajunge şi mai repede cu avionul sau elicopterul. Am optat pentru a doua variantă. Ca să ne mai rămînă timp seara să mai tragem de manete în sălile de jocuri – deşi, în paranteză fie spus, clasicele manete au fost, mai nou, înlocuite cu butoane. Pentru bilete de avion a trebuit să scoatem cîte 300 de dolari de persoană plus ceva rest. 

Ce-i drept, am zburat „ca pe pietre“ deasupra deşertului, într-un avion uşor, din pricina aerului cald, în numai 30 de minute. La destinaţie am realizat că nu mai eram pe teritoriul Statelor Unite, ci intrasem de fapt într-o rezervaţie de indieni din tribul Hualapai. Carevasăzică eram oaspeţi. Mai aveam de mers cu un autobuz de la aeroport pînă la valea săpată în stîncă de către marele Colorado. Drumul cu autobuzul, condus de un indian grăsun şi cam repezit la vorbă şi la viraje, a costat şi el 30 de dolari de persoană, dar am ajuns chiar la obiectivul dorit.  Era un soare orbitor, un cer albastru şi priveliştea hăului, prăvălit între stîncile care băteau în toate nuanţele de portocaliu, era măreaţă. Jos de tot se vedea Colorado cum şerpuia asemeni unui şuvoi molcom de cafea cu lapte.  

Îmi pregăteam aparatul de fotografiat, în timp ce stăteam la rînd să intrăm pe puntea de sticlă. Înainte de a pătrunde în holul din care se putea păşi pe punte, am ajuns într-o încăpere ceva mai mare, în care un indian (semăna cu Winnetou din lecturile copilărei) şi două indience binedispuse din spatele unei tejghele ne-au spus un cordial „bine aţi venit“ şi ne-au cerut zîmbind toate telefoanele mobile şi aparatele de filmat sau de fotografiat. La întrebările noastre, ne-au spus că e o măsură de siguranţă în caz că le scăpăm din mînă, de emoţie, pe puntea de sticlă, să n-o crăpăm. Totodată, ne-au liniştit în privinţa imortalizării experienţei: „Avem noi fotograf foarte bun!“. Mi-am adus aminte că indienii din cărţile lui Karl May se speriau de fotografii, credeau că imaginea „prinsă“ pe hîrtie însemna o capturare a spiritului celui care era fotografiat. Se pare că hualapaii erau mai curajoşi şi chiar mari amatori de fotografie. Ne-am supus cererii tribului şi ne-am resemnat. Nu înainte însă de a mai întreba ceva pe una dintre indience: „Nu cumva pozele făcute de voi costă scump?“. A rîs, aruncîndu-şi capul pe spate: „Ai văzut că te-ai prins?“ a răspuns ea, dar a omis să spună preţul. De fapt, nimeni nu ştia. Grupurile care terminaseră vizita ieşiseră deja. Pe afiş scria doar preţul plimbării pe punte: 30 de dolari de persoană. Am plătit şi, după ce ni s-au dat nişte cipici de pînză (ca să nu zgîriem sticla), ne-am aventurat prudent deasupra prăpastiei. 

Puntea de sticlă nu e mare şi are forma unei potcoave înfipte în rocă, al cărei arc stă suspendat la 250 de metri deasupra fundului stîncos al malului vestic al lui Grand Canyon. Locul este încărcat de spiritualitate, legat de multe legende şi foarte spectaculos. Hualapaii sînt recunoscuţi ca protectori ai acestor locuri, de sute de ani. Unul dintre protectori era şi fotograful amintit de cei de la intrare. Rubicond, îmbrăcat în costum de piele întoarsă cu mărgeluţe colorate, ţinea ochii aproape închişi din cauza luminii puternice de amiază şi zîmbea larg. Pletele lui negre ca pana corbului fluturau în vînt (din fericire în spate, nu peste aparatul digital). Ne-a făcut rîzînd două poze de grup: una în picioare şi alta stînd pe jos, aliniaţi la „mantinela“ pasarelei. Fundul transparent al podului te făcea să simţi că gravitaţia chiar e o forţă, iar adîncimea prăpastiei îţi ridica efectiv părul în cap. Nu cred însă că aş fi scăpat din mînă aparatul, dacă mi l-ar fi lăsat. Unii încercau soliditatea punţii călcînd apăsat şi provocînd trepidaţii. Conştienţi de faptul că alţi vizitatori aşteptau şi ei să intre pe pod, dar şi de propria noastră fragilitate, ne-am grăbit să ieşim pe la capătul opus. 

Cînd am auzit că bravii hualapai cer 30 de dolari pe o poză, părul mi-a rămas tot în sus. Degeaba vociferam, pentru că, deşi experienţa fusese de neuitat, ştiam că nu puteam pleca fără ambele poze. Într-una ieşisem bine eu, în cealaltă prietenul meu. Dar m-am enervat că a trebuit să mai scoatem 60 de dolari fiecare. Văzînd că indianca rîdea euforic de surpriza noastră, mi-a sărit ţandăra şi am spus ceva maliţios de genul: „Ştii ceva, păi meritaţi să trăiţi într-o rezervaţie!“. Ca întotdeauna în astfel de situaţii, soţia mea împăciuitoare a făcut ochii mari şi m-a dojenit: „Ssst, nu spune aşa ceva etc.“. Conştient că veselia tinerei gazde cam dispăruse, eu mi-am menţinut privirea aspră, am plătit, am înşfăcat pozele, aparatul foto şi telefonul şi am mărit pasul spre uşă cu senzaţia că puteam să mă trezesc oricînd de-acum încolo cu o secure (tomahawk) între omoplaţi. 

Afară am aflat că autobuzul, care ne ducea înapoi la aeroport, venea abia peste 20 de minute. Parcarea nu oferea nici o umbră în afară de cea a tarabelor cu obiecte de artizanat înşirate de-a lungul bordurii, aşa că ne-am uitat la suveniruri (eu mă mai uitam şi în spate din cînd în cînd). Pînă a venit autobuzul ne-am tot uitat pentru că mîinile noastre obosiseră de atîta scotocit după bani şi stăteau imobile pe lîngă corp. La aeroport, avionul mai avea şi el 30 de minute pînă la decolare. Cum nu aveam altceva de făcut, am intrat în magazinul aeroportului doldora şi el de folclor indigen. Cel mic a vrut o tobă hualapai şi i-am luat-o. Cît a costat? Aţi ghicit: 30 de dolari. 

Zborul de întoarcere în Las Vegas a fost tot cu trepidaţii, dar de data asta nu mai era aerul cald de vină, ci vîntul care ne bătea nouă prin buzunare. Seara ne-am reluat programul obişnuit. Peste încă o zi vacanţa s-a încheiat (în America vacanţele sînt scurte) şi ne-am întors acasă cu amintiri minunate. Am auzit toba mezinului în fiecare zi, timp de trei zile, apoi din ce în ce mai rar. Fotografiile sînt şi-acum la loc de cinste pe policioară, deasupra televizorului. Mereu mă uit la ele şi mă gîndesc la bucuria cu care ne-au primit oaspeţii noştri în rezervaţie.  Laurenţiu Cârcoană este arhitect şi locuieşte în Fargo, Dakota de Nord, Statele Unite.