How do you do?

Publicat în Dilema Veche nr. 888 din 15 - 21 aprilie 2021
How do you do? jpeg

Existența, în limba engleză contemporană, a unei singure forme de pronume personal, you, atît pentru singular, cît și pentru plural, îi face pe vorbitorii de limbi cu forme distincte de număr să creadă că, în țările anglofone, toate lumea își spune cu tu. Românii intră în această categorie. Nu o dată am auzit, ceremonios expusă, prejudecata conform căreia democrația reală din aceste țări se vede (și) din faptul că egalitatea e clar exprimată lingvistic prin pronumele you. Nimic mai fals. Dacă ne uităm la istoria limbii, vedem că, dimpotrivă, toată lumea își spune cu dumneavoastră.

Engleza veche (450-1150) dispunea mai multe pronume personale, dintre care le voi enumera doar pe cele care ne interesează și doar în nominativ: singularul Þu (tu), dualul git (voi doi) și pluralul ge (voi toți). Ulterior, în engleza medievală (1150-1500), singularul devine thu/thou, forma de dual dispare, iar pluralul este ʒe/ye (ʒou/you fiind forma de acuzativ). Engleza modernă (1500 pînă în prezent) cunoaște forma unică you.

Explicația acestei evoluții trebuie căutată într-un eveniment care a schimbat viața, limba și cultura anglo-saxonilor în cele mai profunde moduri cu putință: Cucerirea Normandă din 1066. Sub influența limbii franceze, devenită limbă oficială, în care pronumele vous se extinde către singular, thou începe să piardă teren în favoarea lui ye, inițial ca semn de respect față de superiori. Ulterior, uzul se extinde în adresarea către cei egali sau străini, pentru ca, spre sfîrșitul secolului al XVI-lea, pluralul să devină forma generală, în care nominativul ye și acuzativul you se contopesc.

Totuși, un timp, cele două forme coexistă și alternează în opoziții binare. În societatea engleză mai veche, foarte sensibilă la apartenența de clasă, thou era folosit cînd te adresai unui inferior social. Recurgeai însă la you cînd aveai de-a face cu un interlocutor dintr-o clasă superioară;  thou arată familiaritate, you arată distanță; thou e semn de dispreț, you e semn de admirație; cei din clasa de jos își spun între ei thou, cei din pătura superioară – you. Thou spune părintele copilului, soțul soției, profesorul elevului, iar conjunctura inversă presupune folosirea lui you – cel puțin în public, pentru că, în privat, soția i se poate adresa soțului cu thou. În Hamlet găsim un dialog relevant între două santinele de la castel: gata să preia garda de la miezul nopții, Bernardo îi spune camaraderește lui Francisco – „Du-te la culcare”. Imediat însă îi pune și o întrebare profesional-oficială: „Ați avut o tură liniștită?”. Diferența de registru este evidentă. În engleza modernă, you se va generaliza. Thou va rămîne limitat la registrele poetice și biblice, prin definiție arhaice.

Adresarea este uniformă în cărțile de gramatică și nuanțată în limba vorbită. Unele dialecte englezești încă rețin o distincție de număr între o formă de singular tha și una de plural ye/you. În Statele Unite, nevoia de distincție gramaticală a dus, în nord, la crearea unei forme dialectale yous(e), unde -s e obișnuita marcă de plural a substantivelor; în sud a apărut y’all (you all), iar în vestul Pennsylvaniei și Munții Apalași avem you-uns. O formațiune relativ nouă, primită favorabil de vorbitorii de pretutindeni, este you guys.

Mai există un aspect interesant, demn de semnalat. Am văzut că, în engleză, pluralul a început să fie folosit în locul singularului în diverse contexte, sub influența limbii franceze. Mergînd cu investigația mai departe, ne putem întreba de ce au recurs francezii la așa o substituție. Lingviștii secolelor trecute semnalează un fenomen de analogie cu un vechi obicei de pe vremea romanilor, acela de a folosi pronumele de plural nos (noi) în loc de singular ego (eu). Substituția nu s-a petrecut numai în franceză, ci în toate limbile romanice din Apus (limba română, deși romanică, face excepție: noi am compus forme speciale – dumneata, dumneavoastră etc.).

Impunerea formelor de politețe a început peste tot de sus în jos, de la clasele superioare, educate, pînă la oamenii din păturile inferioare. Viteza de răspîndire și adoptare a noului mod de adresare a depins de cît de dese au fost relațiile interumane. Aceia care tutuiau pe toată lumea erau disprețuiți. Să mai observăm că, în aceste limbi, distincția formală se menține și azi în funcție de registru. În schimb, în engleză (cel puțin în cea literară), forma de singular a dispărut.

Adresarea respectuoasă nu poate fi redusă la simplul pronume personal, ci presupune (mai ales în societatea britanică) un întreg sistem, foarte complex, de reguli de politețe, în care sînt incluse saluturi, mulțumiri, rugăminți, urări, invitații, scuze, complimente. Toate aceste formule trebuie neapărat înțelese în context cultural, altfel riscăm să fim inadecvați. Să răspundem, de pildă, complet defazat, Fine, thank you! la formula How do you do? Sau să fluierăm a pagubă, asemenea lui George Costanza în Seinfeld, atunci cînd îi răspunde femeii care îl invită la a cup of coffee că e prea tîrzie ora. Aceasta este însă o cu totul altă poveste.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Coșmarul unei femei care și-a luat casă în cel mai scump oraș din țară. „Am empatie doar pentru animale, de ce aș avea pentru oameni”
Mulți români aleg să cheltuie o avere pentru o casă cu curte, tocmai pentru a scăpa de zgomotele unor vecini nesimțiti. Uneori, însă, nici măcar acesr lucru nu le garantează faptul că vor avea în preajmă oameni cu bun simț care să respecte măcar orele de liniște.
image
Întrebarea care îi macină pe bărbați: care e lungimea corectă a pantalonilor. Adina Buzatu: „Nu s-a purtat niciodată gleznuța la vedere”
Alegerea lungimii potrivite a pantalonilor este esențială pentru un aspect elegant și confortabil, dar contează și locul în care mergi. Mai mult, spune Adina Buzatu, „gleznuța la vedere” nu a fost niciodată la modă.
image
Situație stranie la Realitatea Plus: Alexandra Păcuraru vorbește despre „retragerea” din televiziunea condusă de tatăl său VIDEO
„Retragere” neașteptată de la Realitatea Plus, canalul de știri condus de familia omului de afaceri Maricel Păcuraru. Protagonista este chiar fiica omului de afaceri, Alexandra Păcuraru, care, până recent, era prezentatoare la acest post de televiziune.

HIstoria.ro

image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.
image
Cel mai bogat prinț român, în „Historia” de martie
La începutul secolului XX, prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino a vrut să placheze acoperișul Palatului Zamora (actualul Castel Cantacuzino) cu monede de aur și i-a cerut voie regelui să facă acest lucru. Carol I i-ar fi răspuns: „Îţi dau voie dacă pui monedele pe cant“.