Cele mai noi elemente din tabelul periodic al lui Mendeleev – Livermoriu, Oganesson, Moscoviu, Nihoniu, Tennessine, pentru a le enumera doar pe cele descoperite în anii 2000 – au fost mai degrabă inventate decît descoperite. Sînt structuri, configurații atomice posibile, imaginabile, deductibile fizic-științific, la care se ajunge in vitro, în condiții speciale de laborator, prin bombardarea, bunăoară, cu electroni a unor elemente deja existente. Ele nu se găsesc în natură, în scoarța terestră, și au, de obicei, o durată de viață foarte scurtă, de ordinul secundelor și minutelor.

Urmează apoi elementele descoperite, cu o dată clară de „naștere“ și cu „nași“ de botez: fosforul descoperit în 1669 de H. Brand, cobaltul, în 1735 de G. Brandt, calciul, în 1808 de H. Davy, hidrogenul, în 1766 de H. Cavendish, uraniul, în 1789 de H. Klaproth etc. Chiar dacă descoperite relativ recent, aceste elemente existau, firește, dintotdeauna. Ce ne-am fi făcut dacă oxigenul ar fi apărut abia în 1771, anul descoperirii sale, în retortele lui C.W. Scheele?

O altă categorie este cea a elementelor clasice, „istorice“, legendare, a căror descoperire se pierde în negura vremii. Primele mostre de cupru, plumb, aur, argint, fier, zinc și mercur au vechimi cuprinse între patru și zece mii de ani. Primele artefacte din aur, vechi de mai bine de șase mii de ani, au fost găsite pe teritoriul Bulgariei de astăzi.

Aurul, elementul chimic cu numărul atomic 79, e doar unul dintre cele în jur de o sută de metale descoperite pînă acum, dar se bucură din capul locului de un prestigiu formidabil, de un statut aparte, de o aură din altă lume. Aurul e, între metale, ca „Fecioara între sfinți / Și luna între stele“, e ca duminica între zilele săptămînii, ca Soarele între planetele sistemului solar. Alchimia asociază de altfel aurul cu Soarele, care, în multe limbi, a dat numele zilei de duminică. La fel, argintul se asociază cu Luna și cu ziua de luni, fierul cu Marte și cu marțea, mercurul cu planeta Mercur și cu ziua de miercuri, zincul cu Jupiter și cu joi, cuprul cu Venus și cu ziua de vineri, plumbul cu Saturn și cu sîmbăta.

„Aurul“ și „aurora“, lumina roșiatică ce vestește răsăritul soarelui, sînt cuvinte înrudite. Magii care îi aduc aur în dar Pruncului Iisus vin de la răsărit. Aurul are o natură orientală.

Strălucirea, „auroralitatea“ aurului e surprinzător contrabalansată de greutatea lui specifică imensă, aproape de două ori mai mare decît cea a plumbului. Aurul îmbină masivitatea telurică și diafanul auroral.

Contrastul dintre vastitatea, universalitatea semnificației și puținătatea prezenței fizice, raritatea resurselor nu e nicăieri mai mare ca în cazul aurului – de unde, poate, și prestigiul lui.

Ilustraţie de Ion BARBU