Îl văd prin apă, pe fundul șaitrocului… Strălucește atît de puternic, un galben mai luminos decît orice am văzut vreodată în viața mea. Simt o bucurie extraordinară!! Îmi vine să strig: Aur! Aur! Am găsit aur!

E oare aur? Îmi aduc aminte ce am învățat la facultate – că pirita se numește popular și „aurul prostului“ – pentru că cei care o descoperă o iau drept aur. Așa se întîmplă dacă uiți să verifici să rotești granula descoperită. Dacă își schimbă culoarea, e pirită. Dacă nu – e aur. Verific. E aur curat. Chiar aur… Simt imediat cum mă cuprinde teama. Dacă m-a văzut cineva? Dacă vor dori să mi-l ia? Cum pot face să îl păstrez? Cîți fluturași de aur mai trebuie să găsesc ca să duc o viață lipsită de griji? Oare cîți pot strînge azi? Îmi pun o mie de întrebări, fiecare crucială pentru viitorul meu, în succesiune foarte rapidă. Mă hotărăsc atunci să mă întorc să văd dacă a observat cineva. Mă uit și îmi văd colegii de echipă cum mă urmăresc zîmbitori, amuzîndu-se să îmi studieze reacțiile. Se uitau, de fapt, în șaitrocul meu aproape peste umăr, dar fiind atît de absorbit de descoperirea mea nici nu îi simțisem.

Istvan, cel mai mare dintre ei, îmi spune: „Puiule, te-a lovit și pe tine Duhul Aurului. E ca Necuratul. Și știm cum e, că toți am trecut prin asta. Bagă bine de seamă însă că mai trebuie să prinzi în insectar cam vreo zece mii de fluturași ca ăla ca să strîngi un gram.“

Simt cum mă dezumflu total… Revin cu picioarele pe pămînt. Chiar dacă sînt, de fapt, în apă pînă la genunchi, într-un rîu la sud de Carpații Meridionali.

E vara anului 1989. Am terminat anul I la Facultatea de Geologie din București și, după practica oficială de vară, am fost fericit să accept invitația unui asistent de a merge cu el pe teren.

Sînt cel mai tînăr din echipă. În fiecare zi merg cu colegii mei de echipă pe teren, învăț să citesc hărți și să aleg locuri care par promițătoare. Ei îmi arată cum să înțeleg istoria fiecărui mal, a fiecărei roci aduse de rîu și strînse într-un anumit loc. Încep să învăț că depozitele de sedimente și de roci sînt cărți deschise, care îți vorbesc despre istoria geologică a fiecărui loc. Trebuie doar să înveți să le citești.

La fiecare ieșire pe teren iau probe de aluviuni din maluri sau chiar din albia rîurilor, le spăl cu șaitrocul și încerc să păstrez o probă de concentrat – mai rar aur, mai multe minerale grele. Granați, rutil, zircoane. Sînt, poate, mult mai importante pentru industria electronică. Mie, la 20 de ani, tot aurul mi se pare mult mai interesant. Colegii mei sînt însă blazați și consideră că există specii de granați mult mai interesante din punct de vedere științific. O fi, nu zic nu, dar…

Aici se prăbușește un mit al copilăriei, cînd, avid urmăritor al serialului Toate pînzele sus!, visam să găsesc nisip aurifer. De fapt, datorită greutății sale specifice foarte mari (aurul e cel mai greu element/mineral de pe Terra), aurul se acumulează în depozite de sedimente mult mai mari – mai degrabă pietrișuri. De ce or fi cărat Anton Lupan și compania tot nisipul ăla, ca să aibă ce arunca în mare?

Serile ne întoarcem acasă. Stăm cu toții în casa bătrînească a unor geologi – tot de la Institutul Geologic. Ei (familia Constantinescu – de mult plecați în Canada) sînt pe teren – dar în altă parte a țării. Eu fac parte din echipa botezată „tineret- speranțe“ – patru studenți care ne găsim culcuș în șura de deasupra grajdului. E mult mai bine și mai vesel acolo.

Cînd revenim de pe teren ne împărțim sarcinile. Costin gătește. Nu e doar un prospector și terenist desăvîrșit, ci și bucătar excepțional, ani de zile am dus dorul mîncărurilor făcute de el. Alți colegi îl ajută. Eu, cel mai mic din echipă, am o responsabilitate uriașă. În fiecare seară merg la bufetul din sat (peste un kilometru depărtare) și aduc două găleți cu bere. Zece litri fiecare. Nu mai mult, ca să nu exagerăm. Totul sub coordonarea domnului Gaiță, de ale cărui sfaturi și poante (elegante) nu scapă nimeni.

După masă încep poveștile… alături de noi vin și localnici, cu care colegii mei s-au împrietenit. Subiectul? Legendele despre aur. Așa aflu și eu despre cei care caută, și acum, comori legendare. Costin povestește cum a cunoscut, pe cînd lucra în Gorj, oameni care săpau întruna după comoara lui Tudor Vladimirescu. Și cum aceștia îl urmăreau mereu prin păduri, cînd mergea pe teren, să vadă dacă nu cumva va fi el fericitul descoperitor. Aflu că sînt și alte legende – de la comoara lui Iancu Jianu (zapciu sau haiduc – dar bogat) la alte bogății strînse de diverși boieri sau domnitori. Și că sînt mulți visători care încearcă să le găsească. Unul dintre localnici vorbește însă despre alegerea pe care trebuie să o faci dacă găsești o comoară. O declari sau nu? Ne povestește despre un șofer de camion care a găsit o comoară ascunsă într-o scorbură și care a fost bătut de Securitate ca să spună unde a ascuns restul. Iar bietul de el ar fi predat-o pe toată de la bun început. Concluzia lui este evidentă. Decît bătut, mai bine bogat. Odată cu focul se sting și poveștile, prin crăpăturile din șură pătrunde strălucirea lunii. O fi luna strălucitoare, dar parcă tot aurul…

Ce se mai întîmplă cu aurul și mineralele grele din aluviuni? Nu știu dacă din instalațiile construite acum zeci de ani a mai rămas ceva – sau dacă cineva se mai ocupă cu studierea și/sau cartarea și extragerea acestora în mod sistematic. Aurul rămîne însă acolo unde l-au adus apele, poate în așteptarea unor perioade mai înțelepte.

Pentru mine însă, acea experiență a fost cu adevărat de aur. Așa mi-am cunoscut viitorii colegi de serviciu, oameni speciali, din păcate plecați prea devreme dintre noi. Așa am învățat nu doar să recunosc depozitele în care poate fi găsit aurul, dar și regulile de bază ale vechilor geologi de teren. Iar acestea au devenit în timp, pentru mine, mult mai importante decît descoperirea unor fluturași de aur… 

Adrian Stănică este cercetător științific la Institutul Național de Geologie Marină – GeoEcoMar, și jurnalist științific.

Foto: Rosemarie Vitgli, flickr