Cîndva, în vremurile de mult apuse ale vieții mele de elev, am întîlnit Măiestria și am privit-o de aproape, bouche bée ca oile, uimit și fermecat. Era la doi pași, doar un perete ne despărțea. N-aș spune că a fost o revelație, deși putea să fie, nu s-au desferecat deodată pentru mine porțile înțelegerii lă­sîndu-mă să deslușesc taina celor de nepătruns și nu s-au pogorît asupră-mi lumini nemaivăzute, dar (ca s-o zic pe-a dreaptă) a fost ceva care m-a zguduit nițel dacă mai am și azi în minte clipa aia. Căci, dintre mii de chipuri pe care le-ar fi putut împrumuta spre a-mi ieși în cale, Măiestria ­luase înfățișarea unui vecin de bloc. Năltuț, cu favoriți roșcați (de nu cumva memoria îmi joacă feste) și înțolit într-o pereche de pantaloni strîmți sus și largi la vale, cum se purtau prin ’70. Însă n-aș merge mai departe cu descrierea, fiindcă nu-mi stă în caracter.

Locuiam pe atunci, cu ai mei, pe strada Compozitorilor din frumosul cartier Drumul Taberei, într-un apartament cu patru camere care avea (sublim avantaj locativ) un balcon lung de vreo zece metri. Loc berechet pentru un june dedat artei, sclav cu carnet de note al Liceului „N. Tonitza“. Era vară, venise vacanța de pe unde vine ea, erau departe corvezile școlare, orele zilei împărțite sinistru între biologie, algebră și socialism științific. Dimineața, pe la zece, îmi instalam șevaletul pe balcon (ca să nu scald interiorul locuinței în mirosuri grele de uleiuri și terebentină), umpleam paleta de culori, cugetam cîteva clipe la ce aveam de gînd să fac și, plin de rîvnă, de-ai fi zis că eram vreun Luchian dinaintea unor tufănele, mă apucam de treabă. (Firește, nici vorbă de niscaiva tufănele ori alte flori sau fructe care să mă inspire, nu eram „naturmortist“, pictam numai închipuiri.) Lăsam ușa camerei deschisă, iar de acolo, de pe magnetofonul Grundig care o învîrtea la nesfîrșit, Lucy își lua zborul din cerul ei cu diamante și începea să plutească lin prin aerul călduț al verii. Azi așa, mîine la fel, poimîine identic. Și într-o zi, una dintre ferestrele apartamentului învecinat cu al nostru se deschide și apare un cap. „Ce faci, vecine, pictezi?“, mă întreabă capul. „Pictez“, îi spun, deși mi se părea evident că nu cîntam la acordeon. „Și eu pictez în timpul liber“, adaugă el (de-acum era o conversație ca-ntre confrați). Apoi trece la subiect: „Vii pe la mine să îți arăt ce fac?“. „Vin“, zic.

Și m-am dus. Mi-a deschis ușa, am intrat. M-a invitat să mă așez într-un fotoliu, m-am așezat (și bine am făcut, ce aveam să văd mi-a înmuiat genunchii). Pe urmă a luat o pînză care era întoarsă cu fața la perete și mi-a pus-o dinainte, pe un scaun. Am rămas tablou: era „Gioconda“ lui Da Vinci. Poate ceva mai mare (originalul măsoară 77 x 53 cm), cred că avea cam un metru înălțime. Altminteri, o copie desăvîrșită, exact ca în descrierea lui Vasari din Viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților: „Ochii aveau acele lumini și acele străluciri care se văd tot timpul la cei vii, iar în jurul lor erau acele cearcăne vineții-roșcate, precum și firele de păr, care nu pot fi făcute fără o uriașă îndemînare. […] Nasul, cu frumoasele lui deschideri trandafirii și gingașe, părea să fie viu. Gura, cu întretăierea ei, cu colțurile ei unite cu roșul buzelor, cu carnația feței, nu părea făcută din culori, ci din carne adevărată. Cel care se uita stăruitor la gîtul ei vedea pulsul zvîcnind, și se poate spune într-adevăr că tabloul acesta fusese astfel pictat încît să-l facă să tremure și să se teamă pe oricare artist cutezător […]“. N-am idee dacă vecinul meu era cutezător sau ba, însă pe el „Gioconda“ nu l făcuse nici să tremure, nici să se teamă. Chiar dimpotrivă: ca un veritabil artist, pentru care perfecțiunea, oricît de înaltă ar fi, păstrează întotdeauna un grăunte de imperfecțiune aproape insesizabil, îi sporise frumusețea, colorîndu-i obrajii într-un roz proaspăt și catifelat.

(Paranteză: am citit de curînd despre un studiu apărut în revista The Scientist, în decembrie 2005, potrivit căruia expresia de pe figura Giocondei are în compoziție 83% fericire, 9% dezgust, 6% teamă și 2% furie, și mi-am dat seama, abia azi, de uimitoarea măiestrie a vecinului meu: cu un strop de roz, el a redus procentele furiei, temerii și dezgustului de pe chipul Giocondei, crescîndu-le pe ale fericirii, spre mulțumirea privitorului.)

Revin: cum era normal, mi-am exprimat entuziast admirația pentru o asemenea capodoperă, iar gazda mi-a zîmbit, vădit încîntată de aprecierea unui cunoscător. Apoi, fiindcă îmi scăpase un detaliu, m-am uitat mai atent la colțul din dreapta jos al tabloului, unde autorul își caligrafiase, cu litere aurii, semnătura: Maximilian Fetița. Mi-a spus că lucra la Monetăria Statului ca gravor (grava monede și medalii) și că era pasionat de „Gioconda“, o picta întruna. Cînd termina o copie, o vindea și se apuca de alta. I-am zis bravo.

După care eu mi-am văzut de ale mele (în stil „modern“, cum a ținut să-mi spună odată), iar el de ale lui (în stilul „clasic“). Îl mai întîlneam uneori pe alee, îl întrebam în ce stadiu se afla actuala „Gioconda“ („lucrez la munții din fundal“ sau „am ajuns la degete“, spunea) și la revedere.

Anii au trecut repede, am abandonat, fără prea mari regrete, pictura de balcon, apoi am plecat de pe strada Compozitorilor pe alte străzi. Dar numele Maximilian Fetița mi-a rămas gravat în amintire, mi se părea un nume demn de reținut. Deunăzi m-am gîndit să-l caut pe net și am nimerit pe site-ul Societății Numismatice Române, unde am dat peste acest anunț: „Pe 13.09.2014 gravorul Maximilian Fetița (1947-2014) a părăsit această lume. A lăsat în urmă opera sa cuprinzînd numeroase insigne, plachete, medalii și alte piese numismatice realizate la Monetăria Statului. Prin toate acestea, Maximilian Fetița va trăi mai departe în amintirea și inimile colecționarilor“.

Ca un ultim amănunt, poate nu lipsit de semnificație, aș adăuga că Maximilian Fetița, pictorul „Giocondelor“ cu obrajii roz, a murit la 67 de ani, la aceeași vîrstă ca Leo­nardo.