Călătorim prin timp, îmbrăcînd succesiv veșmintele altor vîrste, împrumutînd sau rejectînd practici și comportamente de la părinții și bunicii noștri, și, în fiecare nouă etapă de viață în care ne instalăm mai mult sau mai puțin confortabil, ne lăsăm însoțiți de valorile pe care le-am descoperit și interiorizat, dar și de fricile care ne macină surd sau ne devorează hotărît lăuntrul. Companion al omului de cînd se știe, frica s-a dovedit a fi o emoție greu de înșurubat într-o formulă, căci epocile, culturile și indivizii i-au creionat frecvent alte ipostaze.

Cercetările din domeniul neuro-știin-țelor, precum cele efectuate de Joseph LeDoux încă din deceniul al nouălea al secolului trecut, își concentrează interesul asupra creierului emoțional și a felului în care reacționăm uneori rapid la anumiți stimuli, fără a-i putea cataloga: „Nu e nevoie să știi exact ce este un anumit lucru pentru a-ți da seama că poate fi periculos“ (Daniel Goleman, Inteligența emoțională, Curtea Veche, 2001, p. 39). Supraviețuirea indivizilor este adesea condiționată de rapiditatea cu care se creează un răspuns la frică dinspre nucleul amigdalian, înainte ca neocortexul să aibă răgazul necesar pentru a prelucra informația și a oferi o soluție.

Pe de altă parte, seismograful temerilor noastre este stomacul, organ capabil să arate „că oamenii ascund o cantitate enormă de emoție, care le chiorăie în măruntaie“ (Theodore Zeldin, O istorie intimă a omenirii, Nemira, 2017, p. 173), și care îndură, în timp, prin emoțiile trăite, o suită de răni și arsuri, transformate în gastrite sau ulcere.

Evantaiul spaimelor individuale și colective se face și se desface din secvențe care pornesc de la instinctul de conservare (necesitatea păstrării integrității corporale și supraviețuirea) și se ramifică pînă la forme sofisticate de anxietate morală și spirituală. Teama de boală, durere și moarte, cu completarea privitoare la ceea ce urmează după extincție (fricile eschatologice) și spaima în fața Celuilalt, neînțeles și diferit, sînt două avataruri ale stării pe care necunoscutul o plămădește în noi.

Strigătul deznădăjduit în fața bolii și a sfîrșitului inevitabil și-a schimbat doar suportul pe care este înregistrat. Astăzi nu mai căutăm pe filele manuscriselor sau ale tipăriturilor însemnările referitoare la încercarea de a fugi, de a te sustrage din fața dezastrelor, dar mediul online conservă semnele aceleiași disperări, ale aceleiași neputințe de a accepta durerea și dispariția. Ne confruntăm cu alte maladii decît odinioară, am lăsat în urmă secolele îngrozite de chipul ciumei sau al holerei, dar teama irațională de contaminare (chiar și atunci cînd boala nu presupune acest gen de transfer) își înfige mai departe rădăcinile în mentalul colectiv. Nu ne dorim să stăm în preajma bolnavilor de cancer sau de SIDA, iar poveștile lor triste, țesute pe rețelele de socializare (pentru strîngerea de fonduri, în vederea unor tratamente mai mult sau mai puțin experimentale), sînt repede trecute cu vederea pentru a nu îngreuna suplimentar povara zilelor noastre. Teama de boală include și alte forme de manifestare, interconectate: frica de alimentul corupt, pervertit, infestat (Madeleine Ferrières, Histoires des peurs alimentaires. Du Moyen Age à l’aube du XXe siècle, Seuil, 2002), de aerul poluat sau de stresul aproape imposibil de evitat în condițiile actuale.

Trăim într-un univers care, în aparență, îl acceptă și-l include, treptat, pe străin. Însă marginalitatea lui este capabilă să declanșeze același frison ca odinioară, la cel mai mic comportament care ar ridica semne de întrebare în privința siguranței noastre. „Agent al lui Satan“ (Jean Delumeau) sau „țap ispășitor“ (René Girard), Celălalt rămîne, prin definiție, perturbatorul ordinii și al echilibrului lumii. Eticheta pe care i-o punem astăzi luminează chipul exacerbat al fricii: terorist, adică cel care produce, prin gesturile și acțiunile lui, cea mai ascuțită spaimă.

Teama de Altul ascunde în ea și felul în care ne construim identitatea în relație, considerîndu-ne parte a unui întreg, a unei comunități ce ține la granițele ei tot ceea ce este altfel sau îl „excomunică“ pe cel ce încalcă norma, dogma, reperul stabilit. Cu toții facem parte din mai multe grupuri reale și virtuale, simultan sau succesiv, și avem nevoie, poate chiar mai mult decît în trecut, de recunoaștere și validare din partea celorlalți membri. „Reputația este Purgatoriul modern“ – anunță Theodore Zeldin – și nu cred că se înșală. Trăim pentru a ne construi imaginea în ochii celorlalți, pentru a ne exhiba așa-zisa fericire sau împlinire umană și profesională, atît în realitate, cît, mai ales, pe noul nostru teren de joacă, alcătuit din rețelele de socializare: „Prin comunicarea ca relaționare ne etalăm, ne creștem narcisiac expunerea eului, ne supradimensionăm existența, devenind unii față de alții niște străini intimi“ (Aurel Codoban, Imperiul comunicării. Corp, imagine și relaționare, Idea Design&Print, 2011, p. 61).

Vîrste și temeri

Existența noastră e o călătorie prin diverse spații (începînd cu cel pe care îl locuim constant – propriul corp) și volute ale timpului. Înscrise într-un model cu trei (Aristotel și Dante), patru (Pitagora), șase (Fericitul Augustin), șapte (Ptolemeu) sau douăsprezece etape, vîrstele reprezintă praguri ale creșterii și descreșterii, cu atitudini și comportamente bine delimitate (cel puțin în lumea tradițională). Varianta sezonieră se revendică de la Pitagora, fiind reluată în scrierile lui Diogenes Laertius sau ale lui Ovidius (Metamorfoze) și, mai tîrziu, în textele medicului arab Avicenna sau ale lui Albertus Magnus (De aetate).

Să încercăm să schițăm, din cîteva linii, conturul fricilor ce însoțesc cele patru anotimpuri ale periplului nostru. Copilăria – ca perioadă a dependenței – pare a fi marcată de teama de autoritate, de constrîngerile resimțite la contactul cu cei care ne formează (părinți, educatori, profesori), așezîndu-ne uneori în forme nepotrivite dospirii noastre, sufocante, mutilatoare. Tinerețea – ca etapă a construirii de sine – poartă pe umeri povara spaimei de a nu te împlini, de a nu-ți găsi rostul, de a fi incapabil să te instalezi în devenirea visată sau proiectată. Maturitatea – vîrstă a responsabilității – își asumă grija (și, implicit, frica de a nu greși) față de cei care depind de noi, situați pe o treaptă mai sus (părinții) sau pe una mai jos (copiii) a urcușului prin timp. Cît despre senectute, ea stă față în față cu toate spaimele trecute, păstrînd-o pentru final pe cea mai grea dintre ele: teama de moarte, de acoperirea cu uitarea celor care rămîn și de ceea ce mai poate urma în acel dincolo despre care nu știm (mai) nimic.

În fiecare dintre etapele menționate anterior, există și o anumită doză de anxietate în fața timpului, înțeles ca o realitate ce se scurge prin nisiparniță, fie prea încet (în copilărie), fie, dimpotrivă, nedrept de repede (de-a lungul celorlalte vîrste). În contextul noilor media, care ne înlănțuie cu tentaculele lor cronofage, neputința de a ne rîndui activitățile în termenele cuvenite accentuează angoasa în fața scadențelor, a momentelor în care trebuie să dăm socoteală pentru un anumit parcurs și rezultatele lui.

Și totuși, cum putem scăpa de frică sau, măcar, cum o putem atenua pentru a o face suportabilă? Th. Zeldin identifică, survolînd istoria omenirii, două posibile soluții: evadarea dintr-o frică într-alta (capabilă să conțină ceva mai multă speranță) și mutarea atenției asupra unui obiect diferit, cu ajutorul curiozității: „Cea mai importantă descoperire a științei în legătură cu frica este că simptomele sale fizice, în ceea ce privește substanțele chimice produse pentru a apăra organismul, diferă doar ca proporție de cele produse din curiozitate. Așa se înțelege mai ușor modul în care oamenii chinuiți de temeri au fost în măsură să scape sau să uite de ele sub influența curiozității, a unei preocupări atît de atrăgătoare încît să se comporte ca și cum ar fi foarte curajoși.“ (O istorie intimă a omenirii, Nemira, 2017, p. 176)

De ce ți-e frică, de aia nu scapi – afirmă răspicat un proverb românesc. Hai mai bine să privim cu o oarecare curiozitate înspre toate temerile, spaimele și angoasele noastre, să le așezăm sub lupă și, în felul acesta, să le prindem în insectarul cu emoții, dominîndu-le măcar pentru răstimpul analizei. 

Cristina Bogdan este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București, unde predă cursuri de istoria mentalităților și antropologie culturală. Cea mai recentă carte publicată: Moartea și lumea românească premodernă. Discursuri întretăiate, Editura Universităţii din Bucureşti, 2016.