Cînd eram prin clasa a VIII-a, pe timpul comunismului fiind, cu cîteva luni înainte de a veni Revoluția, m-am dus cu maică-mea să îmi cumpere o pereche de pantaloni. Îmi amintesc acest episod perfect. Eu îi voiam pe cei de culoare roșie. Mama, pe cei albaștri. Eu am început să plîng, ea se simțea prost. Pînă la urmă, mama a făcut un efort și mi-a luat ambele perechi. Măcar cînd ți-or rămîne mici, o să îi poarte soră-ta. Erau din material supraelastic. Pentru mine erau cei mai frumoși pantaloni din lume.

Frica de sărăcie

După Revoluție, situația s-a mai schimbat. Au apărut hainele turcești aduse de tot felul de bișnițari și ai mei mi-au cumpărat blugi. Așa că cele două perechi de pantaloni cumpărate cu cîteva luni înainte au ajuns în fundul dulapului, fără să-i mai port vreodată.

După ce am terminat liceul, adică prin ’94, îmi amintesc că am dat de ei. Erau noi și, deși știam că nu o să-i mai port vreodată, primul gînd ce mi-a trecut prin minte, cum că ar trebui să-i donez cuiva care are nevoie, m-a făcut automat să strîng la piept cele două perechi de pantaloni, în timp ce simțeam un fel de frică. De parcă, dacă i-aș fi dat, aș fi rămas dezbrăcată, pantalonii ăia erau pentru mine simbolul sărăciei comuniste care mi a marcat viața.

Deși acum am ajuns să mobilizez mii de oameni în fiecare an să aducă hainele pe care nu le mai poartă la „Copacul cu fapte bune“ și să dau inclusiv eu hainele pe care nu le mai port, cred că dacă dau iama în podul alor mei găsesc cele două perechi de pantaloni care mi-au inspirat ani întregi frică, fiindcă de fiecare dată cînd mă reîntîlneam cu ei, frica aceea soră cu sărăcia mă năpădea ca un miros de varză stricată.

Frica de fricile din jurul nostru

La toate edițiile „Copacului cu fapte bune“, unde în fiece sezon se strîng tot felul de donații, oamenii aduc tone de haine. Tone, cele mai multe aproape noi. Așa că am făcut un studiu: am observat ce fel de persoane vin, ce vîrste au, am încercat să aflu sau să ghicesc cu ce se ocupă. Și am constatat că 99%, dacă nu chiar mai bine, din cei care donează sînt tineri de pînă în 45 de ani. Cei mai mulți au, de fapt, pînă în 40 de ani. Și cei mai mulți din cei mai mulți nu depășesc 30 de ani.

Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată oameni bătrîni care să vină să doneze cu mîinile lor haine. Poate au fost și nu i am văzut eu.

O bătrînică se oprește lîngă mine, curioasă. Oare ce o fi aici, de vine lumea cu atîtea pachete? Aici e „Copacul cu fapte bune“, îi explic eu în timp ce bătrînica află scopul acțiunii.

– Dvs. ați donat vreodată haine?

– Eu? Nuuu. Nu, că am nevoie de ele.

– Dar le purtați pe toate?

– Nu, dar nu contează asta, contează că le am în dulap.

Comunismul și frica

Una dintre prietenele mele bune, care are aproape 40 de ani și un salariu de două ori mai mare decît al meu, mi-a explicat într-o zi că ea nu poate da hainele pe care nu le mai poartă. „Pur și simplu, nu pot. De multe ori mi-e rușine de tine, că știu că nu le port, dar de cîte ori îmi doresc să le aduc, mi se face frică. Am o frică, nu știu, o frică interioară, pe care nu pot să ți-o explic.“

Nu sînt specialistă, dar cred că frica asta e moștenită din comunism. Am trăit-o și eu, a trăit-o toată lumea.

Tu de ce mergi la proteste?

De cînd merg la proteste, adică de un an și jumătate, mi-am dat seama că frica naște monștri în creierul nostru.

– Tu de ce mergi la proteste? – mă tot întreabă lumea.

Merg pentru mine și pentru viitorul meu.

– Și nu ți-e frică?

– De cine să-mi fie frică?

– Nu de cineva, dar să-ți fie frică că rămîi fără job, de exemplu. Sau fără viață personală. Sau fără vacanțe.

Decît lașă, mai bine sinceră

Pînă n-am auzit-o din gura unui amic, nu m-am gîndit niciodată la asta. Eu nu îmi amintesc să-mi fi fost vreodată frică. Prefer libertatea în locul fricii. Poate de asta, la un moment dat, m-am făcut jurnalist de investigații. Poate de asta m-am certat cu parlamentarii, înainte de a intra în UE, să scoată din Codul Penal niște articole ce îngrădeau libertatea de exprimare.

Poate de asta n-am făcut o tragedie cînd mi-am găsit apartamentul descuiat și televizorul deschis. Poate de asta m-am revoltat cînd, pe timpul comunismului, un militar s-a băgat în fața mea la rînd la bilete la cinema și, deși mi-a dat un bocanc peste ochi, de-am rămas cu pleoapa în mînă și cu un ochi aproape scos, de atunci încoace, de cîte ori nu mi a convenit ceva, am spus-o cu voce tare. Niciodată nu m-a interesat ce or să spună cei din jurul meu. Decît lașă, mai bine sinceră.

Fricile din jurul meu

Nu știu cum sînteți voi, le tot spun prietenilor mei, dar eu n-aș putea să mă trezesc dimineața ca și cum nu s-ar întîmpla nimic.

Nu știu cum sînteți voi, dar eu n-aș putea să aștept să treacă ziua ca și cum nu s-ar întîmpla nimic.

Nu știu cum sînteți voi, dar eu n-aș putea să îmi văd doar de pătrățica mea ca și cum nu s-ar întîmpla nimic.

Nu știu cum sînteți voi, dar eu n-aș putea să ridic din umeri ca și cum nu s-ar întîmpla nimic.

Nu știu cum sînteți voi, dar eu n-aș putea să merg la terasă sau în parc ca și cum nu s-ar întîmpla nimic.

Nu știu cum sînteți voi, dar eu n-aș putea să mă gîndesc numai la vacanță ca și cum nu s-ar întîmpla nimic.

Ați observat că adolescenții sînt fără frică?

Cînd a venit Revoluția, deși eram o adolescentă de 14 ani, trei luni mai tîrziu am fost prima din liceu care și-a vopsit părul. Știam că voi pedepsită, dar nu mi-a fost frică.

În clasa a noua, proful de română mi a spus că, dacă nu învăț pe de rost tot ce predă el, ori mă ține numai în 5, ori mă lasă corijentă.

În cei patru ani de liceu am făcut fix cum n-a vrut el, dar fix cum am vrut eu. Din 5 nu m-a scos, deși știam că tata o să mă certe de fiecare dată.

De multe ori mă gîndesc că, dacă nu cădea comunismul, acum eram în vreun beci. Sau nu mai eram deloc.

Eu m-am prins de multă vreme că frica naște monștri, iar curajul, libertate.

Părinții noștri ne-au învățat, în comunism, să ne fie frică. Ei au rămas cu frică, noi am rămas cu frică și mulți din generația noastră își învață copilul să-i fie frică: nu se revoltă dacă la școală i se face vreo nedreptate, nu încearcă să își impună punctul de vedere în fața dascălilor, nu înfruntă fricile propriilor copii. Sîntem o societate care încă bîhlește a frică. Sau, cum ar spune specialiștii, trebuie să treacă măcar o sută de ani ca să ne schimbăm. 

Cristina Hurdubaia este jurnalistă, fondatoare a acțiunii sociale „Copacul cu fapte bune“.