După ce s-a stins, tata a rămas în mintea și în sufletul meu un om la fel de misterios cum a fost pe cînd a trăit. Copil fiind, mergea cu mine la plimbare și, odată, fiindcă refuzam să merg – eram foarte mică, aveam 3-4 ani – m-a ademenit cu vorbele: „Haide să îți arăt cai verzi pe pereți“. Am plecat imediat cu el. Curiozitatea biruise.

E o poveste pe care mi-au spus-o ai mei de cîteva ori de-a lungul timpului, ca pe un fel de explicație indirectă a caracterului pe care îl am, acela de a mă lăsa antrenată în misiuni imposibile. Plimbarea în sine era neatractivă. „Caii verzi pe pereți“, însă, da!

Apoi, dezmembrînd după trei ani de la dispariția lor biblioteca pe care mama și tatăl meu o aveau, cărți de lingvistică, istorie, istorie literară, foarte multe dicționare coordonate de tata (ca redactor-șef la Editura Enciclopedică), am găsit și multe pachete de scrisori. Ai mei își scriau mult, foarte mult. Acolo, parcurgîndu-le cronologic, am descoperit ceea ce tata nu dezvăluia niciodată: devenirea lui. Personală și profesională. Mutarea la București de la Cluj, la Institutul de Lingvistică, greutățile vieții de tînăr cercetător cu familie și copil, care locuiau într-o cameră toți trei, bursa de fonetică în Polonia și apoi în Franța, lucrul, împreună cu un angajat al Ministerului Afacerilor Interne, la amprenta fonetică a glonțului pentru a-i putea recunoaște calibrul – descoperire care a fost premiată și brevetată ulterior și a reprezentat subiectul inedit al tezei de doctorat a tatălui meu.

Am descoperit, de asemenea, evoluția contorsionată și complexă a relației lui cu mama, de la scrisorile încărcate de romantism și speranță din anii ’50, la tonul tot mai temperat și mai controlat al celor din deceniile care au urmat. Ca și cum timpul îl distanța de mama tot mai mult, fiindcă familia lui n-o iubea, fiindcă mama era ambițioasă și avea aspirații diferite, fiindcă viața de familie, dar și cea profesională reprezentau pentru fiecare dintre ei altceva.

Am găsit și scrisorile scrise către mine și către sora mea, Mihaela, cînd el era departe. Am înțeles că, în ciuda aparențelor, a episoadelor lui de alcoolism și de agresivitate produsă de alcool, tata fusese cel care păstrase echilibrul existenței noastre, cu prețul singurătății lui, al prăbușirii iluziilor personale, al înțelegerii lucide că viața nu este o repetiție generală, ci un prezent, uneori dur, uneori fericit. Își alesese acest rol și l-a dus, cu bine, pînă la capăt.

Scriind aceste rînduri, ceea ce îmi răsună în minte este cum mă striga, atunci cînd era binedispus: „puiul tatii“, „ivanuca“ – fiindcă mă cheamă și Ioana – și „fluturaș de la oraș“. Aceste nume nu le voi mai auzi niciodată, dar tandrețea lor nemăsurată va răsuna în sufletul meu întotdeauna.

Valeriu Șuteu s-a stins într-o zi de septembrie, după 61 de ani de viață împărțită la bine și la rău cu mama mea, Flora Șuteu. 

Corina Șuteu este expert internaţional în management şi politici culturale. Este preşedinte al Making Waves, festivalul de film românesc de la New York.