Mi-e dor de tăcerea din sala de cinema. Și din afara ei. Îmi lipsește respectul, dacă nu chiar reverența cu care se urmăreau filmele „bune“ odinioară, fără ecrane bipuitoare, comentarii isterice, discuții la telefon, foșnet de pungi și clefăit de popcorn. Astăzi, ești asaltat fără pauză de efecte sonore în Dolby Surround și de muzică emfatică. O strategie hollywoodiană agresivă pentru o generație cu cicluri de atenție scurte, ce se vrea mereu stimulată. Dar cel mai mult îmi lipsește acea tăcere apăsătoare care se așternea după ce ieșeai de la un film greu. Mi s-a întîmplat să rămîn mută ore întregi după genericul final. E drept că eram foarte tînără și ușor intimidabilă, pentru că trecusem de la casetele video cu Chuck Norris sau Back to the Future la Welles, Wajda, Bergman.

Totuși, nimic, nici măcar Călăuza, nu m-a bulversat mai mult decît Persona. Ce, Doamne Dumnezeule, tocmai văzusem? Prietenii mei, așijderea, păreau ca loviți de trăsnet. Tăcerea era stînjenitoare, dar n-aveam de gînd s-o rup ca să mă dau de gol cît de prostuță și de provincială sînt. M-ar fi ajutat să știu că nimerisem la unul dintre cele mai impenetrabile și mai hiperanalizate filme din istoria cinematografului, o operă ce sfidează orice citire definitivă. Poate că Persona e despre dualitate, singurătate, identitate și reprezentare. Sau poate că nu. Fascinația acestui film rezidă tocmai în calitatea sa eluzivă. Nici Bergman, care l-a scris în urma unei delir febril provocat de pneumonie, nu știa prea bine despre ce e: „În multe părți, nu sînt sigur, într-una, chiar nu știu absolut nimic.“ Cert e că titlul derivă din latinescul „mască“ și că a pornit de la noțiunea jungiană de identitate artificială pe care o folosim ca să ne ascundem adevăratul sine. De la un punct al poveștii, eroinele se contopesc atît de bine, încît ne întrebăm dacă nu cumva e vorba de disoluția interioară a unei singure personalități. Unii l-au descris ca pe un film complet subiectiv care are loc în întregime în capul cuiva. Persona nu poate fi redus la un singur adevăr, lipsit de ambiguitate. Susan Sontag scria, chiar, într-un faimos eseu pentru Sight and Sound: „Cea mai iscusită încercare de-a extrage o singură anecdotă plauzibilă lasă deoparte sau contrazice cîteva dintre fragmentele și imaginile-cheie din film.“ În ziarul Times, spectatorii erau îndemnați să abandoneze orice tentație de descifrare și să se implice „direct, empatic și estetic“.

Persona e un film despre două personaje, dintre care unul tace și altul monologhează. Elisabet (Liv Ullmann), o faimoasă actriță care, brusc, decide să nu mai vorbească, și Alma (Bibi Andersson), sora medicală care are grijă de ea. Pe măsură ce Alma se obișnuiește cu faimoasa ei pacientă, îi povestește fără oprire viața ei. Între ele se instaurează o intimitate care, la un moment dat, va fi trădată și femeile vor fi atrase într-un război psihologic unde individualitățile lor vor fuziona ca într-o reverie.

Am redescoperit capodopera lui Bergman după mulți ani, la televizor, și am avut sentimentul că dau din nou un examen ratat. Însă, dincolo de genericul năucitor, nu mai era clasicul criptic și prețios pe care mi-l aminteam. L-am găsit bîntuitor de frumos. De atunci, l-am mai revizitat și, de fiecare dată, parcă aș fi văzut un alt film. O dată am renunțat la orice logică și m am uitat doar la imaginile hipnotice și la prim-planurile intense cu sublimele Liv și Bibi, desenate de Sven Nykvist, un magician al luminii. Altădată, m-a înspăimîntat ca un film de groază: cînd ne arată disoluția unei personalități, pelicula devine profund neliniștitoare, chiar terifiantă. Da, vampirii și vîrcolacii sînt fioroși, însă misterele legăturilor dintre femei pot fi și mai tulburătoare. Există o constantă: mereu mă tulbură acea secvență faimoasă, acel master-shot în care Alma povestește orgia sexuală de pe plajă… E uimitor cum una dintre cele mai erotice scene din istoria filmului se petrece, de fapt, în mintea noastră.

Cred că abia la a patra vizionare am observat proiectorul de la început și de la sfîrșit și l-am zărit pe Bergman în scaunul de regizor cum zdrobește „cel de-al patrulea zid“, făcîndu-mă să mă gîndesc la cinema ca mediu. Persona are capacitatea uluitoare de a se reinventa, din nou și din nou, ca să-ți facă mintea țăndări.

Dar Persona e un spectacol de marele ecran, așa că, după aproape o jumătate de secol, am reintrat în sală, la cinemateca Eforie. Proiectorul (de fapt, player-ul) a pornit și eu am văzut, din nou, altceva. Pentru prima dată, nu mai eram Alma, cea vulnerabilă, cea care se expune, eram Elisabet, vampirul. Și eu, și ea urmăream și ne hrăneam în tăcere cu experiența umană fascinantă ce ni se așternea în față. În sală, în fine, liniște. Mi-am dat seamă că Persona e un film pentru care te pregătești ca pentru o întîlnire. Dacă te debarasezi de spaima sensului și te înconjuri de tăcere, te va perplexa și tulbura ca nimic altceva. 

Anca Grădinariu este critic de film.