Exil, mobilitate şi transformări colective

Monica SALVAN
Publicat în Dilema Veche nr. 677 din 9-15 februarie 2017
Exil, mobilitate şi transformări colective jpeg

Schimbarea de paradigmă în circulația românilor în lume este evocată într-un studiu din 2006 de Dana Diminescu, sociolog specializat în migrație, în următorii termeni: „Ieri, a emigra renunțînd la rădăcini, astăzi, a circula păstrînd contactul“. („Hier, émigrer et couper les racines, aujourd’hui, circuler et garder le contact“). Dosarul „Cartea migrațiilor. Obiecte în exil“, apărut în patru numere consecutive ale revistei Dacia literară în 2016, conturează în 24 de mărturii un tablou al mobilității românești în care această transformare este foarte perceptibilă. Autorii-călători au fost invitați să răspundă la cîteva întrebări despre locul obiectelor „nomade“ în viața lor, în relația cu societatea de origine și cu cea de adopție. Dacă relatările celor care au emigrat înainte de 1989 confirmă din plin ideea de ruptură și înstrăinare iremediabilă, începînd din 1990 poveștile reflectă progresiv imaginea unei relații diferite cu Europa, cu lumea – o lume din ce în ce mai accesibilă, în care te poți mișca firesc și legitim.

Plecările din România comunistă înseamnă, chiar și în rarele cazuri autorizate, umilință, frică și întuneric. Traducătoarea Angela Bratsou, care a obținut în 1983 dreptul să-și urmeze soțul în Grecia, își transportă bunurile (enumerate minuțios într-o listă pentru vamă) într un vagon de vite sau de cereale, al cărui miros de șoareci impregnat în lucruri va fi, multă vreme, o persistentă amintire din țară. Emigrînd în Germania, jurnalista Rodica Binder lasă în urmă un apartament cu ușile sigilate cu scînduri („Era ca și cum ar fi căzut capacul unui coșciug deasupra a tot ce trăisem“). Teama resimțită de cei care au planuri de „fugă“ este de-a dreptul contagioasă. „Polițistul de la vamă mi-a deschis valiza și am înlemnit“, scrie Basarab Nicolescu, care strecurase printre rufe documentele necesare pentru studiile universitare, hotărît să nu se mai întoarcă din călătoria în Franța pentru care primise autorizație în 1968. În 1977, scriitorul Jan Cornelius renunță să ia documente și manuscrise în valiza sa de fals turist: „N-am îndrăznit, pentru a nu mă face suspect la un control al bagajelor în tren și a fi apoi întors cu un zdravăn picior în fund acasă“. Andrei Mihăilescu află despre planurile de evadare ale părinților cu cîteva zile înainte de plecare. La sfatul acestora, scoate din bagaje cărțile pe care voia să le ia ca amintire – prea multe volume pentru o simplă vacanță. Cătălin Dorian Florescu, plecat de asemenea în copilărie, cu familia, notează laconic comentariile părinților: „Am avut noroc“ sau „Am prins ultimul tren“. În apartamentul abandonat în 1981, numeroase bilețele indicau cui erau destinate lucrurile rămase. „Pînă s-ar fi văzut că nu ne mai întoarcem, praful s-ar fi pus la loc, de multă vreme.“

Dinu Flămând evocă o adevărată lecție de învățare accelerată a fricii într-o lume totalitară. Un jurnalist stagiar la Le Monde, care se oferise să-i aducă diplomele rămase acasă, este reperat și supus la aeroportul din București la un control la piele, amenințător și umilitor. El va aduce cu sine la Paris „terifianta lui revelație“, „frica fizică, brusc devenită uriașă în interiorul lui, ca un fel de dușman teribil existent în tine“. Această teamă constantă de o intruziune arbitrară, de murdărirea interioară, dă un caracter ireversibil despărțirilor de România de dinainte de 1989, din care oamenii fug „învinși de coșmarul dictaturii“ (Norman Manea).

Ecourile universului totalitar rămîn multă vreme prezente în conștiința celor care circulă liber după căderea comunismului. Gabriel Badea-Păun notează despre orașul în care a ales să locuiască: „Imaginea Parisului a fost fascinantă pentru mine, poate și pentru că mama mea nu a reușit niciodată să îl viziteze. Altfel spus, am visat chiar în plin comunism să ajung aici, chiar și atunci cînd a visa la Franța părea o utopie.“ Această condiționare durabilă explică probabil de ce în imaginarul românesc al mobilității sînt mai vizibili protagoniștii unui exod decît eroii de odisee, pentru a relua o frumoasă formulă a Sandei Cordoș.

În realitate, din ce în ce mai lipsite de dramatism, plecările devin treptat alegeri naturale, legitime. „Nu am emigrat niciodată, scrie Cristina Ion. În noiembrie 2016, se împlinesc douăzeci de ani de cînd trăiesc în Franța. Cu toate acestea, nu am părăsit vreodată România cu gîndul de a nu mă mai întoarce.“ Autorii evocă firesc deplasările, succesiunea orașelor sau chiar a țărilor alese. Trecerea de la o viziune îngrădită a identității la o conștiință a libertății de a se construi, de la modelul identitar binar (noi versus străini) elaborat în izolarea de dinainte de 1989 la un nou sentiment de apartenență este de-a dreptul spectaculoasă. „E frumos și aici, și acolo. Și acasă, și acasă“, spune Cristina Simion, manager cultural, stabilită în Germania.

Unghiul ales în abordarea noastră, și anume modul în care evoluează relația cu obiectele, reflectă destul de fidel modul în care se schimbă lumea, devenind chiar un instrument de măsurare a timpului. Revenită la București în 1997, „pentru prima oară după șapte ani de peregrinări“, Ștefania Kenley constată: „Între timp, orice obiect pe care l-aș fi putut aduce eu din Occident se găsea și în România. Unică era doar trăirea acelor șapte ani pe care doream să o împărtășesc cu cei care au rămas pe loc și care au avut probabil o experiență diferită de a mea.“

După ce a transportat „cantități exagerate de bagaje inutile“ în primele sale călătorii („făceam un trafic cu dicționare de se cruceau vameșii, mai ales că de la un timp dicționarele începuseră să fie disponibile și pe Internet sau măcar pe CD“), Florin Bican se lasă sedus de avuțiile imateriale. „Tezaurizez, în schimb, scene și întîmplări, sunete și imagini, stări și momente, locuri și oameni – acestea sînt, pînă la urmă, cele mai frumoase daruri pe care mi le-au făcut depărtările. (…) Le pot căra cu mine fără să mă cocoșez sub greutatea lor și nici cu controlul de frontieră nu am probleme. Mobilitate pură…“ Semn al unei schimbări de epocă este și nonșalanța Irinei Teodorescu: „Cînd mi-am făcut bagajele pentru plecarea din România, plecam în vacanță. O vacanță mai lungă, speram eu, aveam un bilet dus-întors pe două luni, așa țin minte. Nu am luat mare lucru la mine.“ Sau detașarea de obiecte a Danei Grigorcea: „Cel mai mult îmi plac mofturile, făcute să fie ținute minte și să amintească de prilejurile cu care au fost făcute“. La antipozi, George Banu (plecat din România în 1973) își creează un univers paralel, de colecționar, într-o „casă irespirabilă“ năpădită de obiecte.

Un reper revine totuși în aproape toate mărturiile: cartea. Ea apare fie ca obiect unic de admirație (la Gabriela Lupu sau Axia Marinescu), fie sub formă de bibliotecă, un acasă în sine: rafturile în care se învecinează volume în felurite limbi (Jozefina Komporaly), biblioteca de poezie care se mută de la Iași la Paris (Cristina Hermeziu). „O avangardă care îmblînzește, civilizează, face locuibil“, notează Cătălin Pavel.

Este momentul să menționez, în cazul în care acest lucru ar fi trecut neobservat pînă acum, că titlul dosarului nostru despre migrație, adaptat pentru plecările de dinainte de 1989, lasă în umbră experiența circulației recente, decomplexate. Formula „Obiecte în exil“, pe care am reținut-o pentru concizia ei, poartă amprenta unui orizont în care mai percepem și astăzi migrația, și în care reperele imaginare au rămas în urma realității. După 1989, cei plecați și au antrenat la rîndul lor familiile și prietenii într-o circulație internațională din ce în ce mai fluidă, pe măsură ce obstacolele administrative cădeau, iar migrația a transformat întreaga societate românească. Schimburile au devenit constante, neîntrerupte, familiile „sedentare“ ale celor plecați fiind uneori mai mobile decît migranții înșiși.

Acceptînd să vorbească despre experiența sa, scriitorul Ovidiu Nimigean se împiedică de cuvîntul exil: „Termenul e excesiv de tare, de încărcat de fatum, de patetic, cel puțin prin comparație cu perioada comunistă, cînd se pleca greu, fie trecînd granița clandestin, cu riscul vieții sau pușcăriei, fie rămînînd în străinătate, dacă avuseseși norocul unei excursii, unei burse. (…) (Așa se face că, deși sub același cer parizian, Paul Goma se află și azi în exil, un exil real, în timp ce subsemnatul și majoritatea conaționalilor mei petrecem doar o rezidență oarecare, întretăiată de voiaje dus-întors, pe care o putem întrerupe oricînd.) Așadar, în ce mă privește, nu exil, ci rezidență, repliere, delocalizare.“ La fel și editoarea Olimpia Bogdan-Verger: „Nu îmi place cuvîntul exil, nu mi se potrivește. (…) Mă simt bine peste tot, pentru că am decis să fiu fericită peste tot.“

Accesul la mobilitate a fost după 1989, pentru mulți români, un instrument de acțiune, de construcție personală à la carte. Apăsați de limitele societății de origine, unii au dorit să-și încerce puterile în altă parte, în contexte mai stimulante pentru aspirațiile individuale. Migrația este calea pe care au ales-o pentru a deveni artizani ai propriei lor reușite, contribuind astfel și la evoluția societății din care au plecat. Intrarea oficială a României în Uniunea Europeană a fost în fapt precedată de nenumărate demersuri și eforturi individuale. În acest sens, migranții sînt niște „exploratori“ (expresia îi aparține sociologului Dumitru Sandu), „descoperirile“ lor avînd, pe lîngă dimensiunea geografică, o importantă dimensiune socială. Acumulîndu-se și completîndu-se, strategiile individuale de reușită au avut efecte pozitive pentru societatea românească în ansamblul ei. 

Monica Salvan este jurnalist cultural. Din noiembrie 2014 lucrează la Muzeul Național al Literaturii Române Iași și contribuie la organizarea festivalului FILIT.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.