Examenul de maturitate al capitalismului românesc

Publicat în Dilema Veche nr. 112 din 22 Mar 2006
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Etică, instituţii şi valori Jonathan Scheele: La nivelul Comisiei Europene se vorbeşte foarte mult despre "valorile europene": ele nu îi privesc doar pe cetăţeni, privesc şi corporaţiile, căci există şi o "cetăţenie corporatistă". De ce un organism de tip guvernamental cum este Comisia Europeană se ocupă de responsabilitatea socială a corporaţiilor? Acest concept nu este foarte uşor de definit, există cărţi întregi care încearcă să o facă, dar cred că, înainte de toate, reprezintă o serie de bune practici care pot fi extinse şi aplicate. Noi, la Comisia Europeană, folosim o definiţie de lucru, care înseamnă "un concept prin care companiile integrează preocupări sociale şi ecologice în activitatea lor comercială şi în interacţiunile cu factorii implicaţi, pe o bază voluntară". Este vorba despre un fel de "voluntariat corporatist", nu de ceva impus de către autorităţi la nivel european sau naţional. Nu este un concept care se aplică doar firmelor, dar şi administraţiei din sectorul public, mai ales cînd este vorba despre relaţiile din interiorul instituţiilor şi de relaţiile cu mediul exterior. Există, de exemplu, o problemă de limbaj. În limba română nu există o formulă de genul civil servant. Civil servant înseamnă o persoană aflată în serviciul societăţii civile. "Funcţionar public" sugerează un alt tip de subordonare: faţă de Stat. Cred că anumite valori trebuie asimilate şi de sectorul public, iar sectorul privat poate fi un exemplu în acest sens. Comisia Europeană se preocupă de aceste lucruri pentru că, în viziunea autorităţilor europene, conceptul de responsabilitate socială ajută companiile să devină mai competitive. Aşadar, nu este o acţiune dezinteresată pentru companii, ci un element de competitivitate. Iar dacă vorbim despre o dezvoltare durabilă, elementele de responsabilitate socială devin şi mai importante. Ce putem face? Nu prea mult pentru că este vorba despre un proces voluntar; autorităţile - fie ele europene sau naţionale - nu pot face decît recomandări, pot încuraja diseminarea celor mai bune practici. Dar responsabilitatea principală le revine companiilor: dacă ele văd un interes în a deveni cetăţeni corporatişti, dacă este în interesul firmelor de a evolua şi de a acţiona ca un element individual în cadrul societăţii civile. Noi putem încuraja asemenea manifestări prin întîlniri la nivel internaţional ori prin crearea unui Forum de dezbatere. Dar, în final, le revine corporaţiilor individuale alegerea valorilor şi adoptarea bunelor practici, pentru că este în interesul lor şi astfel le creşte competitivitatea. Andrei Pleşu: M-a tulburat să constat că, într-adevăr, nu avem un echivalent tehnic pentru civil servant... Jonathan Scheele: ...nici limba franceză nu îl are... Andrei Pleşu: La noi situaţia este răsturnată: cetăţeanul este un civil servant al funcţionarului public, cetăţeanul este cel care trebuie să se poarte atent cu funcţionarul... Vasile Iuga: Pentru o firmă de consultanţă ca PricewaterhouseCoopers, problema eticii şi a responsabilităţii corporatiste este extrem de importantă pentru că o firmă de consultanţă operează simultan în două pieţe: o piaţă a clienţilor şi o piaţă a talentelor. O firmă de consultanţă este atît de bună pe cît de buni sînt salariaţii ei. Şi atunci, elementar şi obligatoriu este să-ţi dezvolţi foarte bine oamenii; dar nu numai profesional. Într-o firmă de consultanţă trebuie să existe un cod etic şi o cultură corporatistă de foarte bună calitate, care să-i convingă pe salariaţi că trebuie să lucreze, în primul rînd, în interesul clientului (cînd eşti consultant independent şi ai dreptul şi obligaţia de a exprima opinii independente), şi abia în al doilea rînd pentru profitul firmei. De aceea, priorităţile unei firme internaţionale de servicii financiare nu sînt legate în primul rînd de profit, ci de calitatea prestaţiei, care depinde de calitatea oamenilor, şi de-abia în subsidiar de o creştere sustenabilă, care e reprezentată şi de o anumită cotă de profit. David Ogilvy spunea, cu decenii în urmă, despre firma sa de publicitate, că activele îi pleacă în fiecare seară cu liftul acasă şi nu are certitudinea că se vor mai întoarce a doua zi. Acelaşi lucru este valabil şi pentru o firmă de consultanţă: "bilanţul" nostru pleacă în fiecare seară acasă şi a doua zi s-ar putea să nu se mai întoarcă, dacă oamenii nu sînt satisfăcuţi de realizarea lor personală sau dacă găsesc o ofertă mai bună. O firmă de consultanţă, mai ales într-un mediu de afaceri precum cel românesc, contribuie inerent la dezvoltarea calităţii afacerilor prin aceea că, dezvoltîndu-şi foarte bine oamenii, aceştia sînt recrutaţi în industrie, de obicei în poziţii-cheie: noi avem acum 450 de angajaţi, dar peste 600 dintre foştii salariaţi lucrează acum în sectorul privat, în poziţii extrem de importante, în general în zona finanţelor. Criteriile etice intervin şi în acceptarea clientului: o firmă de calitate nu se poate asocia cu clienţi care au, în general, probleme. Aş atinge şi un subiect mai complicat: este vorba despre ceea ce se întîmplă în Europa Occidentală prin confruntarea între un anumit model de capitalism, care ne vine din Statele Unite, şi modelul de capitalism care opera pînă acum în Europa. Capitalismul nu este populat doar cu îngeri: şi în UE există tentaţia cîştigului rapid ori tentaţia fraudei. Modelul corporatist american este bazat pe un preşedinte executiv extrem de puternic, pe un Consiliu de Administraţie în care nu există toate competenţele de care este nevoie; afacerea se finanţează prin bursă, există o expectaţie a creşterii profitului în permanenţă, ceea ce pune o mare presiune pe management, remunerat în funcţie de rezultatele pe termen scurt. Asta încurajează spiritul întreprinzător, dar, în lipsa rezultatelor aşteptate, apare tentaţia fraudei, pentru a-i "mulţumi" pe acţionari. Ceea ce s-a întîmplat în 2000-2001 prin dispariţia unor mari companii din cauza fraudelor arată că nici acolo sistemul nu este perfect, dar are mecanismele de autoreglare. În Europa funcţionează un capitalism ceva mai blînd, mai uman, cu mai mulţi stakeholders. Este foarte greu să armonizezi interesele mai multor stakeholders, iar din această cauză acest model are probleme de competitivitate faţă de cel anglo-saxon. Cel mai bun exemplu este, poate, încercarea companiilor germane de a se adapta la regulile globale - reguli mai apropiate de modul de a face afaceri în SUA. Trebuie găsit echilibrul între o viziune pe termen scurt (cum este cea americană) şi o viziune pe termen mai lung (cum este cea europeană), iar acest echilibru constă, cred, în a construi un mediu de afaceri care să valorizeze competenţele umane. Lumea artiştilor şi metafora costumului gri Daniel Dăianu: Am fost şi eu la o şcoală de business şi nu consum, ca un naiv, tot ce se livrează. Există, într-adevăr, în lumea afacerilor, oameni oneşti, oameni motivaţi de mult mai mult decît ceea ce înseamnă logica implacabilă a urmăririi profitului. Pe de altă parte, există conducători de întreprindere care, foarte onest, declară că trebuie să facă profit cu orice preţ şi cu toate mijloacele legale. Dar asta nu înseamnă că întreprinderea respectivă este şi o fiinţă morală. Aceste lucruri trebuie lămurite; altminteri, nici nu am putea pune problema relaţiei dintre valorile antreprenoriale şi valorile morale într-o societate care continuă să fie, în primul rînd, o societate economică. Din păcate, lumea de astăzi nu este o lume a artiştilor, ci a economiei. În societatea românească, lumea afacerilor, cea a instituţiilor şi cea a politicii sînt foarte amestecate: adesea, aceiaşi oameni aparţin şi politicii, şi afacerilor - şi nu este clar cînd fac afaceri şi cînd fac politică. Tocmai pentru că lucrurile stau aşa, avem nevoie de ceea ce anglo-saxonii numesc checks and balances . Nu poţi să mizezi exclusiv pe buna-credinţă a oamenilor, trebuie să ai un control. Dacă mersul lucrurilor ar fi orientat spre ceea ce este bun în societate, atunci şcolile de afaceri n-ar fi trebuit să reintroducă cursurile de etica afacerilor. Tot ceea ce s-a întîmplat, toate derapajele ar fi rămas accidente. Dar lucrurile nu stau aşa şi asta cu atît mai mult într-o ţară aflată în tranziţie, unde mecanismele de reglare sau autoreglare funcţionează greoi. Noi mizăm, prin intrarea în UE, pe presiunea unei "forţe gravitaţionale" care să primenească spaţiul românesc. Primenirea instituţională şi schimbarea eticii corporatiste vor fi atît de substanţiale încît, în termenii beneficiilor economice, vor prevala asupra costurilor integrării României. Dar mai cred în ceva: o organizaţie are nevoie de reputaţie, dar are nevoie şi de lideri care să creadă în ceva care îi aşază, în momente dificile, deasupra evenimentelor. Societatea românească are nevoie de astfel de modele de lideri; deocamdată are foarte puţini, iar valorile se amestecă: există zgomote de fond întreţinute uneori intenţionat. Adela Rogojinaru: Secţia de comunicare şi relaţii publice a Facultăţii de Litere a introdus încă de acum cîţiva ani un curs de cultură organizaţională şi unul de cultură corporatistă, care discută de fapt mitologia corporatistă. Cultura corporatistă este diferită de responsabilitatea socială a companiilor. Guvernul nu are nimic de spus în consolidarea culturii corporatiste - este o problemă internă a companiilor să-şi construiască o "mitologie" proprie, o formă de "eroism" intern şi o formă de ritualism al afacerilor. Guvernul, în schimb, are un rol în facilitarea şi în acordarea unei valori activităţilor de responsabilitate socială a companiilor. Acest tip de reacţie guvernamentală este destul de tîrziu, în plan european: în anii '90, guvernele n-au făcut decît să reglementeze (şi nu să faciliteze) responsabilitatea socială a companiilor. Dar nu ştiu dacă Europa este modelul ideal: cele trei modele de capitalism sînt cel anglo-saxon, cel renan şi cel nipon. Modelul renan nu a dat mari culturi de corporaţie; modelul nipon, da. Dar primele culturi de corporaţie sînt americane. Culturile corporatiste sînt autocrate, omul de corporaţie este disciplinat, metafora omului de corporaţie este sacoul cenuşiu. Culturile de corporaţie se nasc din viziunea patronului, în schimb, responsabilitatea socială a companiilor se naşte din necesitatea de a reglementa, mai ales la nivel european. Chiar dacă guvernele nu au un cuvînt de spus în crearea culturilor corporatiste, este important în ce relaţie se află companiile cu guvernele. În zilele noastre, companiile se delocalizează, prin urmare nu mai răspund neapărat în faţa Statului. Cultura de corporaţie este diferită de cultura socială naţională. Cultura Volvo, de pildă, se poate adapta la cultura socială naţională, dar nu este obligată să o facă, iar efortul de adaptare aparţine viziunii corporatiste. Pierre Poupard: Fondurile UNICEF provin în cea mai mare parte din surse private, nu publice, aşa încît organizaţia noastră are o componentă corporatistă importantă: trebuie să căutăm finanţare şi, totodată, avem criterii pentru acceptarea banilor - nu acceptăm bani de oriunde. De exemplu, nu putem accepta bani de la firme care utilizează copii ca forţă de muncă, ori despre care se bănuieşte că ar fi implicate în vreo formă de trafic. Ceea ce mi se pare interesant este că nume mari ale afacerilor, precum Bill Gates sau Ted Turner, sînt printre cei mai mari donatori ai ONU, iar ei nu dau bani pentru proiecte mici, ci pentru a schimba lumea. Lucrăm în România de peste zece ani, iar în ultimul an sîntem din ce în ce mai interesaţi să angajăm parteneriate cu firme private. Aici situaţia este puţin diferită de ceea ce se întîmplă în alte ţări europene: în Franţa, Germania, Anglia, rezolvarea problemelor sociale este confiscată de Stat. Cu alte cuvinte, o companie privată din Europa de Vest sau din Statele Unite nu se poate angaja direct în acţiuni sociale în propria ţară, ci doar în străinătate. În România, lucrurile sînt diferite. Am fost contactat de multe companii care şi-au arătat interesul de a participa la activităţi sociale, iar lucrul este posibil, deoarece Statul român nu blochează astfel de iniţiative venite din partea firmelor private. Pot să vă dau exemplul a două firme, una din Germania, alta din România, care vor să ia parte la astfel de proiecte, dar în acelaşi timp vor să implice propriul personal în implementarea lor. Asta arată interesul liderilor, dar şi al angajaţilor, de a se implica în activităţi sociale. Tot mai multe companii din Europa doresc să-şi lege numele de cauze sociale, într-o perspectivă mai largă, nu doar în baza unui calcul de tipul "1% din profit merge în programe de responsabilitate socială". Spre noi identităţi Ioan Pânzaru: Universitatea este definită prin lege ca instituţie publică, finanţată din venituri proprii. Aşadar, o instituţie care aspiră fonduri din diverse surse, le transformă în fonduri publice şi le cheltuieşte după reguli publice. Universităţile sînt constrînse de piaţă şi de evoluţia societăţii să devină corporate like, "corporatoide": sînt instituţii foarte mari, de zeci de mii de oameni; apoi, universităţile au o mare responsabilitate, pentru că societatea le dă un mandat spre a rezolva problemele de know-how necesare în dezvoltare, pentru a găsi soluţii. Universitatea noastră are o puternică tradiţie etatistă - pînă acum 15 ani eram doar una dintre numeroasele instituţii ale unui Stat atotputernic. Acum, universitatea oscilează între două modele: cel antreprenorial, care nu îşi găseşte logica dacă universitatea nu devine o instituţie for profit, iar acest lucru contrastează cu tradiţia universităţilor europene, şi cel centralizat, care reprezintă o tentaţie atît pentru universităţi, cît şi pentru ministere. Dar între aceste repere, universitatea trebuie să aibă comportament corporatist şi să-şi însuşească o cultură corporatistă. Misiunea noastră este să producem nişte buni specialişti la nivel de licenţă, nişte buni lideri la nivel de master şi nişte buni cercetători la nivel de doctorat. Pentru ca specialiştii să fie direct integrabili pe piaţa muncii după trei ani de licenţă, ne lipseşte componenta pregătirii lor pentru lucrul într-o companie, adică exact această componentă de raportare la unele valori corporatiste. Ne trebuie o curiculă validată la nivel naţional pentru pregătirea profesională - ceea ce este un lucru nou, chiar şi în ţările europene. Unii angajatori - de la firme sau mari bănci - ne-au declarat că absolvenţii, odată angajaţi, vor învăţa tot ce le trebuie pentru a putea performa în cadrul firmei, indiferent de ce au învăţat în facultate. Or, este necesar să realizăm parteneriate cu corporaţiile tocmai pentru a reuşi să dăm un corp, o definiţie, competenţelor profesionale care trebuie deprinse în timpul studiilor. Această problemă se pune şi la nivel european. Solomon Marcus: În România este mult rămas în urmă gradul de alfabetizare computaţională şi informatică al cetăţenilor. Este regretabil că, şi în lumea intelectuală şi universitară, un mare număr de oameni refuză să comunice electronic cu lumea, nici măcar nu simt nevoia să o facă. Companiile multinaţionale au, printre altele, şi această calitate, foarte importantă: te obligă la comunicarea electronică cu lumea. Iar acest tip de comunicare contribuie la dezvoltarea unui nou tip de identitate, pe care pînă acum societatea românescă nu l-a avut: nu identitatea materială, istorică, nu identitatea structurală, ci identitatea interactivă. Un simptom al bolii de care suferim este că, la noi, tot timpul s-a considerat că globalizarea pune în pericol identitatea naţională. Această idee provine din faptul că nu s-a înţeles că există şi o componentă dinamică, interactivă a identităţii, iar globalizarea înseamnă tot identitate. Pentru a înţelege asta, gradul de alfabetizare computaţională, despre care vorbea Grigore Moisil încă din anii '70, trebuie dezvoltat. Societatea românească a trăit mereu în acest conflict dintre gradul de creativitate - mereu remarcabil - şi gradul de comunicare cu lumea - aflat mereu în suferinţă.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.