Etică şi prejudecăţi, profit şi responsabilitate socială

Cultura şi afacerile - interese diferite sau valori comune? Pe 10 noiembrie a avut loc, la Colegiul "Noua Europă", primul Forum Volvo-Dilema veche, prin care încercăm, alături de EIT Forum Auto, importator Volvo în România, să punem în contact, într-un mod mai sistematic, mediul de afaceri şi elitele culturale. Dincolo de simpla sponsorizare, cele două "lumi", aparent foarte îndepărtate, sînt legate de valori comune. În primul rînd, în ambele medii se creează, prin performanţă, identitatea României de mîine. Dar, pentru ca valorile să fie transmise către restul societăţii şi să devină repere ale vieţii publice, este necesară în primul rînd o mai bună cunoaştere reciprocă a celor două elite. Paginile de faţă cuprind transcrierea celor mai semnificative fragmente ale dezbaterii. Andrei Pleşu: În general, se socoteşte că lumea afacerilor este o lume pragmatică, eficientă, lucrativă şi utilă, în vreme ce lumea culturii este un ornament, o anexă, un lucru care trebuie avut în casă la rubrica "decor", care trebuie frecventată din cînd în cînd, dar care în general cere bani, în loc să-i producă. Există o prejudecată din ce în ce mai solidă, şi anume că un om de cultură, care arată şi unele deprinderi manageriale, e suspect: dacă începe să se priceapă cît de cît la afaceri înseamnă că activitatea culturală i s-a terminat şi acum se mută într-un domeniu în care îşi schimbă valorile, accentele, preocupările. Ideea curentă este că un om de cultură adevărat trebuie să fie, din punct de vedere managerial, idiot: trebuie să fie inapt să gîndească pragmatic o temă sau alta. De asemenea, există prejudecata că un om de afaceri trebuie să fie culturalmente precar. Eu cred că aceste lucruri nu sînt adevărate. Ştiu cît suferă prietenul meu Gabriel Liiceanu cînd este tratat ca un simplu editor sau ca un om de afaceri, cînd el are totuşi unele contacte şi cu lumea culturală... Ştiu, de asemenea, că sînt mulţi oameni de afaceri care nu au doar un interes pentru cultură - căci nimeni nu îndrăzneşte să spună că n-are - ci au o deschidere autentică şi competentă spre această zonă. Dar asta nu înseamnă că totul este rezolvat: de aceea facem aceste dezbateri. Unii oameni de afaceri încă n-au aflat în ce măsură poate fi cultura rentabilă, iar oamenii de cultură n-au aflat încă în ce măsură poate fi cultura administrată. Problematica acestei dezbateri este enormă: de la "dezordinile" din lumea breslelor culturale şi eventualele soluţii pentru rezolvarea lor, pînă la educarea unui anumit gust pentru artă în societatea românească şi pînă la detaliile tehnice: am putea vorbi despre legea sponsorizării, care este prost făcută şi nu îi încurajează pe oamenii cu bani să investească în obiectul de artă; am putea vorbi despre mentalitatea generală a finanţatorilor - ce preferă să finanţeze şi ce nu - sau despre diferenţele de mentalitate dintre Est şi Vest, pentru că în Vest există uneori cu totul alt tip de criterii, decît la noi, pentru a decide utilitatea unei finanţări; am putea vorbi despre ce înseamnă o investiţie sigură şi o investiţie riscantă şi despre faptul că, oricum ar fi - sigură sau riscantă -, în general investiţia în cultură este ieftină. Şi e cu atît mai trist că ea rămîne precară. În general, există mentalitatea că educaţia şi cultura sînt treburi ale Statului şi că, prin urmare, noi n-am avea de ce să ne ocupăm de ele: este una dintre problemele cu care ne confruntăm zilnic. Etica afacerilor Gabriel Liiceanu: Dacă întîlnirea noastră de astăzi se numeşte "Cultura şi afacerile", cred că primul lucru care ar trebui discutat este etica afacerilor. Cred că acest subiect ţine de cultura afacerilor şi de aceea am ţinut să vorbesc despre aşa ceva. Nu am citit o bibliografie bogată pentru a vă vorbi astăzi; ceea ce vreau să spun provine din experienţa mea, din durerile pe care le-am simţit străbătînd climatul afacerilor de la nivelul unui om de cultură care a pus pe picioare o afacere culturală. Discuţiile privind etica afacerilor se poartă, astăzi, în Occident, în direcţia următoare: se poate reduce comportamentul etic la raţionalitatea economică? În 1970, a apărut un articol celebru al lui Milton Friedman, care se numea "The Social Responsibility of Business is Increase Its Profits" ("Responsabilitatea socială a afacerilor este să-şi sporească profiturile"). Milton Friedman, care avea o autoritate uriaşă, a încercat să convingă lumea că, în mod spontan, orice om de afaceri, care îşi urmăreşte profitul, acţionează spre binele societăţii, şi că simpla urmărire a profitului propriu se confundă, în cazul afacerilor, cu o reuşită socială globală. Poate fi această propoziţie a lui Friedman - the profit is ethical - luată ca atare în prezent? Poate fi realizat binele comun prin simpla urmărire de către un întreprinzător a profitului său? Iar lucrurile se discută pe larg, se dau exemple, se corijează, se pune întrebarea dacă o întreprindere de tutun, urmărindu-şi profitul, realizează un bine pentru societate, şi discuţiile sînt extrem de subtile. Pesemne, vom ajunge şi noi cîndva să discutăm în această sferă. Eu însă mi-am notat, deocamdată, într-un moment de meditaţie pe această temă, reflectînd la ceea ce mi s-a întîmplat în ultimii 15 ani, cîteva gînduri. Primul - prin deformaţie teoretică - ar fi: de unde începe etica sau, mai bine zis, unde încetează cadrul juridic în afaceri? Există un cadru al afacerilor, care este creat de Stat - de ministere, de oficiul concurenţei ş.a.m.d. -, iar acest cadru legal creat de instituţiile statale devine o regulă obligatorie de comportament pentru toţi participanţii la afaceri. Cu alte cuvinte, este vorba despre un "macro-management" care creează regulile de joc pentru absolut toţi jucătorii. Etica nu apare la acest nivel - sîntem într-un spaţiu strict legislativ, strict juridic, care prevede obligaţiile comportamentale pentru toţi jucătorii şi sancţiunile în eventualitatea în care aceste obligaţii nu sînt respectate. Etica afacerilor survine din clipa în care jucătorii decid asupra felului în care vor juca jocul; în speţă, din clipa în care ei se raportează, într-un fel sau altul, la regulile impuse de Stat pentru joc. Dacă jucătorii joacă acelaşi joc, dar ignoră regulile sau creează altele pentru ei, atunci avem de-a face cu lipsa unei economii liber-concurenţiale. Prima mea senzaţie - cel puţin pînă acum - a fost că în România nu există cu adevărat o economie liber-concurenţială, atîta timp cît o parte din jucătorii domeniului în care mă mişc eu respectă aceste reguli (fiscale, în principal), iar altă parte nu le respectă. Din acest motiv, nu se naşte o economie liber-concurenţială, iar la rampa societăţii cîştigătorii sînt cei frauduloşi, iar perdanţii sînt cei mai înzestraţi şi mai cinstiţi dintre jucători. Atîta timp cît îi scoate la suprafaţă pe cei care încalcă regulile, o întreagă economie se bazează pe fraudă. Etica afacerilor la noi nu priveşte numai felul în care jucătorii se raportează la regulile de joc. Lucrurile se complică în momentul în care Statul devine un agent fraudulos, intervine ca arbitru în joc, păgubindu-i pe unii şi favorizîndu-i pe alţii. Un stat care face asta este un stat mafiot: se identifică cu unii jucători pentru că interesele lor sînt şi interesele celor care reprezintă Statul. În acest caz, nu doar jucătorii încalcă regulile, ci şi arbitrul, care îi sancţionează foarte sever pe unii, invocînd regulamentul, şi închide ochii faţă de alţii. Statul corupt este principalul agent al comportamentului ne-etic. Încălcarea eticii afacerilor apare şi datorită unui factor psihologic, care presupune o anumită evaluare a segmentelor de timp. Dacă cel care intră în lumea afacerilor merge pe ideea că o afacere trebuie să dea rezultate spectaculoase rapid, dacă etica sa ţinteşte termenul scurt, rezultatul va fi, automat, un comportament ne-etic: asta se numeşte, în general, a da un tun, a da o lovitură. Agenţii economici de la noi - cel puţin în primii ani de după 1990 - au pornit de la ideea că lucrurile trebuie făcute rapid, eficace şi cu rezultate spectaculoase pe termen scurt; or, o adevărată etică a afacerilor presupune o construcţie care merge pe termene lungi. Se pune întrebarea dacă e rentabil să fii ne-etic. Aş spune că, pe termen lung, este total nerentabil. Momentul meu de revelaţie a fost cînd mi-am pus problema dacă eu pot continua într-o logică a afacerilor în care eu joc conform regulilor, iar unii colegi de breaslă le încalcă. Şi mi-am spus că energia pe care o investeşte un concurent în a fura este mai mare şi, pe termen lung, cu rezultate mai proaste - deci nerentabilă - decît energia pe care trebuie să o investesc eu în creativitatea construcţiei. Cu alte cuvinte, este mai bine ca energia pierdută în furt să fie investită în căi de dezvoltare. În clipa în care am descoperit acest lucru, mi-am spus că ceilalţi vor pierde pe termen lung, chiar dacă în imediat eu voi face figură de naiv. Şi apoi, într-un asemenea stat, care funcţionează ca un agent corupt şi, arbitrînd lumea afacerilor, îi avantajează pe unii şi îi deprimă pe alţii, unde mai am eu recurs pentru a putea restabili regulile? Şi mi-am imaginat că se poate crea o etică a breslelor, în speţă o urmărire a standardelor de comportament al oamenilor de afaceri, de către asociaţiile profesionale. Aşa cum breslele medievale nu le îngăduiau celor care jucau pe acelaşi teren acelaşi joc să aplice reguli diferite, în cazul nostru poate ar fi interesant, pentru a re-crea etica afacerilor, să constituim asociaţii profesionale care să poată urmări jocurile necinstite ale celor care fac parte din breasla respectivă. Adică un fel de "micro-management", în care lucrurile s-ar putea îndrepta. Ca preşedinte al Asociaţiei Editorilor, mi-am invitat colegii să spună care sînt cele mai importante tiraje ale cărţilor pe care le-au publicat. În afară de Humanitas, nimeni nu a făcut public tirajul vreunui autor. Recent, unul dintre editori a cerut la televizor ca, dacă am făcut această imprudenţă, să suport şi consecinţele: ar fi bine ca Garda Financiară să mă viziteze pentru a constata ce s-a întîmplat cu impozitele care trebuiau plătite pe tiraje atît de mari. Cu alte cuvinte, această lipsă de transparenţă a lumii în care mă mişc pune mereu această întrebare: există o etică a afacerilor în România? Din perspectiva mea, răspunsul este nu. Opera de artă - o valoare comercială Mihai Oroveanu: Cînd dl Gabriel Liiceanu vorbea despre etica breslelor, mă gîndeam la ce se întîmplă la noi cu o breaslă, Uniunea Artiştilor Plastici, obligatorie pentru a-ţi putea menţine statutul profesional: în ea, profesioniştii mai degrabă au fost adunaţi, decît s-au adunat. Acum reprezintă cel mai conservator şi cel mai reacţionar organism, care prin structura piramidală şi prin deznădejdea cu care se luptă împotriva unei pieţe de artă, prin obstinaţia cu care se luptă împotriva drepturilor individuale ale artiştilor, a făcut ca meseriile de artă să fie de-a dreptul evitate ca situaţie socială. UAP nu recunoaşte piaţa de artă, recunoaşte doar valorificarea operei de artă, nu recunoaşte obiectul de artă ca avînd o valoare de piaţă, ci o interesează mai mult activitatea culturală, nu o interesează să personalizeze galeriile, astfel încît să existe o minimă concurenţă, ci o interesează să păstreze superstiţiile şi ierarhiile stabilite de 40-50 de ani. Intraţi într-o librărie de artă din Bucureşti şi intraţi în orice librărie de muzeu din străinătate: la noi nu veţi găsi nici 1% din cărţile şi albumele de artă contemporană care circulă acum în Occident. Nimic din acest fenomen extraordinar de interesant care s-a întîmplat după apariţia computerului, cu consecinţele care au decurs de aici - evoluţia editării de albume, de fotografie, de grafică cu totul şi cu totul deosebită, de tehnicitate maximă în prezentarea cărţii-obiect - nu apare în preocupările editorilor, dar nici ale importatorilor de carte din România. Şi atunci, de ce să ne mai mirăm că intelectualul român este format de slova scrisă şi nu de imagine, de ce să ne mirăm că din punctul de vedere al artelor vizuale ne găsim într-un dezastru de nenumit? Astăzi, cu toate încercările noastre de a induce obiectul de artă ca valoare comercială, ajungem la concluzii foarte stranii. A fost imposibil să obţinem de la Ministerul Finanţelor ca drepturile de succesiune să poată fi plătite în opere de artă. În alte ţări s-au făcut muzee întregi în acest fel. Achiziţiile sînt rezervate, prin amploarea lor şi printr-o anumită succesiune în timp, Ministerului Culturii, ceea ce este aberant. Ministerul Culturii a propus iniţiative legislative care, de fapt, interzic orice comerţ de artă: prin lege, acesta este monopolul Uniunii Artiştilor Plastici. Un galerist străin nu poate să cumpere direct o operă de artă din România şi nu poate să o scoată din ţară decît plătind o taxă Uniunii Artiştilor Plastici; nu cred că mai există în Europa o astfel de impunere. La fel, cea mai mare taxă de intrare a operelor de artă în ţară este în România: 42%. Toate aceste aberaţii se menţin pentru că intelectualul român este educat de slova scrisă şi nu pare a-i fi necesară imaginea. Educaţia prin imagine este mai mult decît sumară.