Noile tehnologii ale informației și comunicării ne-au modificat în ultimii douăzeci de ani viața psihică și socială mai mult decît au făcut-o știința și tehnica vreme de secole. Ceea ce este cu adevărat nou în aceste modificări este însăși viteza schimbării. Pentru a-i domestici puțin înfățișarea (nu și consecințele), experții – această nouă subspecie umană – îi spun elegant „inovație“, „progres“, „evoluție accelerată“, „bulversare“ sau, mai poetic, „distrugere creatoare“. Spiritele mai prăpăstioase, precum filozoful Bernard Stiegler, vorbesc despre însușirile acestei epoci în termeni de „disrupție“, „entropie digitală“, „haos“ etc.

Dar să nu ne grăbim căutînd un nume la ceea ce așteaptă încă să fie înțeles. Poate că tocmai aceasta este miza vremurilor pe care le trăim: să înțelegem ce ni se întîmplă în acest vîrtej în care avem dificultăți și să numim ce ni s-a întîmplat în doar cîteva decenii, dar și să anticipăm ce ni s ar putea întîmpla fiecăruia și tuturor ca omenire în cîțiva ani. Căci de la pătrunderea sa în viețile noastre, inteligența artificială ne-a dat peste cap toate obișnuințele, toate rutinele și, mai ales, ne-a schimbat felul însuși de a vedea lumea. Acum doar douăzeci de ani, deci în timpul vieții noastre, nici măcar la un capăt îndepărtat al vieții noastre, inteligența artificială era o prezență cît se poate de discretă în viața de zi cu zi. Consultarea mesageriei electronice, ca una dintre rarele activități informatice, era un ritual printre celelalte, la birou sau acasă. Acum zece ani, telefoanele inteligente erau și ele obiecte de domeniul ficțiunii. Astăzi, inteligența umană pare incapabilă să evalueze cît anume din gestiunea existenței noastre se mai află în grija sa și cît a trecut în grija numericului. Mai mult, nu știm cît anume din viața noastră reală s-a mutat în acest real alternativ care este virtualul, realul altfel, realul alterat.

Aceiași experți ne vorbesc despre trei epoci ale inteligenței artificiale; înainte însă de a le numi, să ne mirăm o clipă că toate aceste „epoci“ se întîmplă în timpul unei singure vieți, a noastră. O epocă, fără îndoială, a absenței de epocă, întrucît de la una la cealaltă nu-i putem da nici nume, nici sens: prima va fi trecut fără să știm întru totul ce a însemnat pentru viața noastră individuală și comună, a doua a și început pe cînd ne aflam sub valul uriaș al informațiilor care s-a abătut asupra noastră și care, iată, au devenit chiar viața noastră. Vom fi depășit deja epoca simplei imitări de către mașina informatică a gîndirii logice, pentru a pătrunde în vremea inteligenței cognitive, capabile să imagineze soluții, să interpreteze date, chiar dacă aceste soluții și interpretări sînt imperfecte. Avem însă șansa de a fi martori și la a treia schimbare de paradigmă, aceea care ne va duce spre ființele umane virtuale, spre indistincția dintre biologic și digital, dintre inteligența umană și cea zisă încă, provizoriu, artificială.

Ceea ce străbate însă aceste mini-e­poci sau cel puțin primele două, pe care am apucat să le experimentăm, este distanța tot mai mare care separă producerea și consumul de informație, pe de o parte, de sensul acestei produceri și al acestui consum. Acest fapt este unul cu valoare existențială, desigur, pentru că în intervalul dintre informație și sens ni se construiește înțelegerea lumii și a noastră înșine, dar este și un fapt cu valoare practică, pentru că această distanță dă seama de ce poate încă omul să facă mai bine decît mașina.

Aș vedea atunci trei mize majore ale mișcărilor epocale pe care le trăim care ar putea răspunde la cele trei întrebări fundamentale: Ce putem ști? Ce putem face? Cine sîntem?

Ce putem ști? Prima dintre ele ține de provocarea din domeniul formării și educației care ne solicită să distingem și, în același timp, să transformăm, în educarea generațiilor ce vin, informațiile în cunoștințe, iar acestea din urmă în cunoaștere. 90% din datele digitale nu existau acum doi ani, iar acest flux de date nu încetează să crească în ritm exponențial. Dimensiunile halucinante ale producerii informației și ale utilizării ei analitice pun în dificultate capacitatea de sinteză a subiectului uman, de sistematizare, structurare, ordonare sau prioritizare a ei, astfel încît ea să devină cunoaștere despre lume și despre sine însuși. Unii autori vorbesc chiar despre răul psihic pe care îl resimt tot mai mulți oameni incapabili să gestioneze fluxul neîncetat de informații din care nu rămîne nimic în afară de forța de șoc a loviturii permanente, asemeni valului care se sparge mereu și mereu cu furie de o stîncă. Capacitatea mașinii de tip Google de a analiza într-un timp inaccesibil ființei umane o cantitate indefinită de informații retrage mașinii umane libertatea, răgazul de a delibera, facultatea sa cea mai de preț. Iar un copil care se formează sub bombardament informațional, înconjurat de ecrane interactive, își alterează acele facultăți care îl înscriu pe calea formării și autoformării: curiozitatea și atenția, adică acele aptitudini care permit articularea experienței trecutului cu anticiparea viitorului în răstimpul unui prezent încetinit tocmai de nevoia sintezei, a reflecției, a deliberării, a alegerii.

Două instanțe educaționale intră astfel într-o criză majoră din care trebuie să învețe să iasă pentru a asigura perpetuarea sensului: părintele și profesorul. Ca părinți, devine tot mai problematic să știm ce anume transmitem copiilor din experiența noastră și din priceperile noastre, întrucît nouă înșine multe dintre acestea nu ne mai sînt de folos. Uzura morală a ceea ce știm și a ceea ce știm să facem, a ceea ce am învățat, a tehnicilor de supraviețuire și a modalităților de a ne desăvîrși ca ființe umane depline este atît de accelerată încît ni se cere și nouă, odată cu ei, să ne „reinventăm“, să ne „inovăm“, să ne educăm de-a lungul întregii vieți. Ca profesori (și putem vedea asta în toată splendoarea dramatismului pe cazul eșuatului sistem de educație din România), neadaptarea profesională la schimbarea accelerată este una din sursele prăbușirii unei societăți întregi. Şcoala și universitatea se află cu siguranță în fața unor provocări pe care nu le-au cunoscut de decenii, dacă nu de secole.

Ce putem face? Ce putem încă face mai bine ca mașina informatică? Altfel spus, ce meserii vom mai putea practica, bunăoară în 2030, cînd, spun americanii, peste 800 de milioane de locuri de muncă vor dispărea, iar 85% din meserii vor fi noi față de ce cunoaștem azi? Cei optimiști vorbesc despre faptul că ne vor împlini meserii noi, precum cea de „arhitect de imobile virtuale“, „specialist pentru starea de bine a persoanelor de vîrsta a treia“, „gestionar de date neutilizate“, „agricultor vertical“, „manager de avataruri“, „controlor de climă care poate modifica vremea“, „chirurg de memorie“ sau „designer de copii“. Domenii noi și fascinante se vor dezvolta: tot ce ține de imprimarea 3D și fabricarea de noi obiecte; conștientizarea pericolului în care se află mediul va da naștere unor meserii și preocupări legate de protecția mediului și de salvarea speciilor vegetale și animale; medicina va putea fi revoluționată pentru a trece de la vindecare și îngrijire la prevenire, ameliorare și terapii antiîmbătrînire. Toate acestea rămînînd încă în orizontul a ceea ce putem anticipa pe baza a ceea ce știm și facem azi; deci fără a vorbi despre potențialul nemăsurat de inovare pe care îl aduc noile tehnologii în materie de cunoștințe și competențe practice. Adică putem doar bănui vag că noutatea radicală se întîmplă în intervale tot mai scurte, fără să știm însă ce chip va lua această noutate. De aceea, pesimiștii vorbesc de o nouă proletarizare, de o nouă ruptură între muncitor și ceea ce produce: nu știe cum funcționează „mașina“, nu înțelege algoritmul, nici nu are nevoie să-l înțeleagă, sau nu știe ce produce și de ce produce ceva. Iar pesimiștii cei mai cinici, la modă azi, vorbesc tot mai mult de „bullshit jobs“ (David Graeber), „meserii“ compuse din sarcini nefolositoare, superficiale, lipsite de sens și de interes pentru societate.

Cine sîntem? Același Bernard Stiegler așază vremurile pe care le trăim sub semnul disrupției. Disrupția (termen importat din fizica nucleară, din economie, dar și, vai, din comunicare și publicitate) desemnează strategia de a surprinde pe toată lumea (concurență, stat, public) prin viteza inovației. O schimbare radicală, continuă și premeditată, o transformare în profunzime și cu toată viteza (da, iar viteza!) a modurilor de a gîndi, de a acționa, de a întreprinde. Disrupția nu dă răgaz nici indivizilor, nici comunităților umane, nici măcar politicienilor sau statelor de a integra schimbarea și inovația. Credințele noastre, valorile noastre, chiar și legile noastre ajung mereu prea tîrziu pentru a domestici inovația. Iar cînd au impresia că o fac, o alta bulversează peisajul. Efectul imediat al disrupției este vulnerabilizarea a tot ceea ce este comun și a ceea ce avem în comun: ce știm împreună despre trecut, cum simțim împreună prezentul, cum putem anticipa împreună viitorul. Desigur, sîntem neîncetat laolaltă cu alții, reali sau virtuali; dar petrecem atît de puțin timp cu fiecare din ceilalți și cu mai mulți la un loc încît nu mai avem timp să ne definim ca un „noi“, ca ființe relaționale în afara relațiilor din rețelele sociale, care sînt noii călăuzitori de conștiință („What’s on your mind, Ciprian?“), de prieteni și de evenimente.

Epoca absenței de epocă ne vine atunci din dificultatea simplă, dar permanentă (nu avem timp!) de a ajusta noile tehnologii ale informației și comunicării la sistemele noastre biologice, afective, sociale, culturale, de a face ceva memorabil, de a face epocă. Pînă apucăm să spunem „noi“, comunitatea din care am făcut parte a devenit alta și și-a definit altfel prezentul. 

Ciprian Mihali a predat pînă în 2012 filozofie contemporană la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj. Este director pentru Europa de Vest al Agenției Universitare a Francofoniei.

Foto: flickr