Efervescență și dificultăți

Publicat în Dilema Veche nr. 759 din 6-12 septembrie 2018
Efervescență și dificultăți jpeg

„Festivalită!“ – îmi zice un amic. „Cum?…“ – întreb, pe jumătate din politețe, pe jumătate ca să cîștig timp, să pricep ce-a vrut să zică. „E o adevărată manie a festivalurilor“, continuă el. „Peste tot sînt festivaluri, de toate felurile, în toate orașele. Ce-i asta? Din te miri ce și mai nimic, se pune de-un festival… Mici orășele despre care nu știam mare lucru organizează acum festivaluri și se umple Internetul de ele, pe unde mai dau un click, nimeresc peste un festival. Nu e prea mult? E festivalită, e o modă…“ 

Nu e o modă. E ceva firesc. Festivalurile de azi au origini îndepărtate (și există destule cărți pe tema asta, care le cercetează istoria și încearcă să le definească riguros). Probabil, percepția că „există în România o modă a festivalurilor“ provine din faptul că, în ultimii ani, numărul lor a crescut exponențial, într-o țară obișnuită multă vreme să aibă unul singur – Festivalul Național „Cîntarea României“. (Care, de altfel, n-a murit de tot: există încă destule așchii sărite din el, care îi perpetuează „stilul“, dar asta e altă discuție.) De la Festivalul Cepei din comuna Pericei (Sălaj) ori Festivalul Mămăligii de la Valea Rece (Harghita) pînă la Festivalul „George Enescu“, avem de toate felurile și pentru toate gusturile. Așa e peste tot, de-a lungul și de-a latul Europei: există și festivaluri populare, și festivaluri de o calitate artistică înaltă. Un Festival al cepei există și la Mako, în Ungaria, de pildă. În Italia există mai multe Festivaluri ale mămăligii, cel mai vechi fiind cel de la Vernio, lîngă Prato, în Toscana. Dar cea mai mare mămăligă din lume, de 6150 de pounds, s-a făcut la Polenta Fest din Windsor, Canada, în 2014.

Dincolo de asemenea exemple pitorești, Europa e plină de festivaluri și, de cîțiva ani, există și o asociație numită Europe for Festivals, Festivals for Europe, care acordă, cu sprijinul Comisiei Europene, un soi de „certificate de calitate“ festivalurilor. Dintre țările europene, Franța e cea mai bogată în festivaluri (peste 2000 pe an); France Festivals (o federație a festivalurilor de „musique et du spectacle vivant“) adună cifre și date și îi reprezintă pe organizatorii de festivaluri în relațiile cu autoritățile.

Noi sîntem încă departe de așa ceva; trăim, deocamdată, efervescența înmulțirii festivalurilor. Unele au căpătat deja o istorie și o tradiție, altele au dispărut după cîțiva ani. De obicei, sînt organizate de entități private (asociații culturale sau firme) în colaborare cu consiliile locale sau județene. De-aici încep însă și problemele. Dependența financiară de primării, într-o țară unde administrația publică e politizată pînă în măduvă, le pune uneori în dificultate atunci cînd consiliile locale își schimbă culoarea politică sau cînd vreun șef de partid local își schimbă umorile. Dificultăți au apărut și la FILIT (Festivalul Internațional de Literatură și Traduceri de la Iași), și la Festivalul de poezie de la Bistrița (ca să dăm doar două exemple), care s-au trezit la un moment dat că nu mai au finanțare. În ambele cazuri, s-a lăsat cu scandal în presă. Alteori, unii politicieni locali, care au o mentalitate cam primitivă, considerînd că dacă „ei“ dau banii, au dreptul să „comande muzica“, se amestecă în programul festivalului. Amestecul acesta face ca asupra multor manifestări de acest gen să plutească suspiciunea că au scopuri electorale. În special cînd este vorba despre sărbătorile populare, care atrag un public numeros. Există însă, din cîte știu, și orașe în care administrația locală și-a stabilit reguli ceva mai precise pentru accesul organizatorilor de evenimente culturale la fondurile publice și unde finanțatorii își păstrează neutralitatea în raport cu conținutul festivalurilor. E bine, dar mă tem că astfel de situații sînt deocamdată excepții.

Finanțarea festivalurilor de către autorități mai are un dezavantaj: „strică piața“, îi obișnuiește pe oameni că pot avea acces la cultură și artă „pe gratis“. Sigur, onorariile artiștilor și celelalte cheltuieli se plătesc tot din banii contribuabililor, dar percepția comună e că atunci cînd asiști la un concert în piața publică, „oferit“ de primărie, nu trebuie să plătești bilet, deci „e gratis“. Și așa se obișnuiesc oamenii, în timp, cu „accesul gratuit“. Cum ar fi dacă, de pildă, la lecturile, conferințele și dezbaterile care au loc în cadrul unui festival de literatură s-ar pune bilet de intrare? Probabil că publicul s-ar împuțina substanțial… Or, dacă ne uităm peste gardul țărișoarei noastre, observăm că la multe evenimente de acest fel din alte țări europene se plătește bilet. La noi, lumea s-a obișnuit cu ideea că scriitorii sînt niște ființe diafane, care trebuie să se întîlnească cu cititorii din pură iubire. Sau să fie plătiți de stat, vorba lui Leonida: „treaba statului, domnule, pe el de ce-l avem?“

Deocamdată însă cred că, în ciuda dificultăților pomenite mai sus (și a altora, pe care nu le mai înșir aici), dezvoltarea festivalurilor e, în ansamblu, un lucru bun. Cele literare aduc în atenția publicului „ideea de scriitor“ care participă la evenimente comunitare, e viu, e în carne și oase, stă de vorbă cu oamenii. Nu e deloc puțin, dat fiind că în școală studiul literaturii române se cam oprește prin anii ’70-’80 ai secolului trecut, astfel încît majoritatea absolvenților nu au idee că „există și scriitori vii“. Sigur că există festivaluri mai bune și mai proaste (și nu mă refer doar la cele literare, ci în general), sigur că unele sînt însăilări precare pentru care termenul de „festival“ e cam prețios. Dar, cu timpul, se vor cerne. Pe de altă parte, nu cred că o anumită „polarizare“ a discuțiilor despre festivaluri, pe care o simt destul de intensă în spațiul public, folosește la ceva. N-are rost să ironizăm festivalurile populare (botezate generic „cu mici și bere“), pentru că ele au existat și vor exista întotdeauna, în orice societate. Și nu sînt „la concurență“ cu festivalurile culturale și artistice de calitate: se adresează unor publicuri diferite. E adevărat, pe de altă parte, că multiplicarea, în scopuri electorale, a unor chiolhanuri crîncene sub denumirea de „festival“ aduce în spațiul public infinite manifestări ale prostului gust. Dar sursele (și resursele) kitsch-ului sînt diverse și rezistente, vom mai avea încă mult de luptat cu el.

În „marea dezordine culturală“ în care trăim, iureșul festivalurilor aduce culoare și diversitate. Încă sînt prea puține, după gustul meu (în special cele strict literare), mai e loc destul pentru creativitate, pentru inventarea unor concepte noi. Căci festivalurile aduc artele la îndemîna oamenilor, (re)construiesc comunitățile umane și, în final, sporesc coeziunea socială. Or, societatea noastră stă – și încă va sta ani buni de-aici încolo – foarte prost la acest capitol.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.