Festivalită!“ – îmi zice un amic. „Cum?…“ – întreb, pe jumătate din politețe, pe jumătate ca să cîștig timp, să pricep ce-a vrut să zică. „E o adevărată manie a festivalurilor“, continuă el. „Peste tot sînt festivaluri, de toate felurile, în toate orașele. Ce-i asta? Din te miri ce și mai nimic, se pune de-un festival… Mici orășele despre care nu știam mare lucru organizează acum festivaluri și se umple Internetul de ele, pe unde mai dau un click, nimeresc peste un festival. Nu e prea mult? E festivalită, e o modă…“ 

Nu e o modă. E ceva firesc. Festivalurile de azi au origini îndepărtate (și există destule cărți pe tema asta, care le cercetează istoria și încearcă să le definească riguros). Probabil, percepția că „există în România o modă a festivalurilor“ provine din faptul că, în ultimii ani, numărul lor a crescut exponențial, într-o țară obișnuită multă vreme să aibă unul singur – Festivalul Național „Cîntarea României“. (Care, de altfel, n-a murit de tot: există încă destule așchii sărite din el, care îi perpetuează „stilul“, dar asta e altă discuție.) De la Festivalul Cepei din comuna Pericei (Sălaj) ori Festivalul Mămăligii de la Valea Rece (Harghita) pînă la Festivalul „George Enescu“, avem de toate felurile și pentru toate gusturile. Așa e peste tot, de-a lungul și de-a latul Europei: există și festivaluri populare, și festivaluri de o calitate artistică înaltă. Un Festival al cepei există și la Mako, în Ungaria, de pildă. În Italia există mai multe Festivaluri ale mămăligii, cel mai vechi fiind cel de la Vernio, lîngă Prato, în Toscana. Dar cea mai mare mămăligă din lume, de 6150 de pounds, s-a făcut la Polenta Fest din Windsor, Canada, în 2014.

Dincolo de asemenea exemple pitorești, Europa e plină de festivaluri și, de cîțiva ani, există și o asociație numită Europe for Festivals, Festivals for Europe, care acordă, cu sprijinul Comisiei Europene, un soi de „certificate de calitate“ festivalurilor. Dintre țările europene, Franța e cea mai bogată în festivaluri (peste 2000 pe an); France Festivals (o federație a festivalurilor de „musique et du spectacle vivant“) adună cifre și date și îi reprezintă pe organizatorii de festivaluri în relațiile cu autoritățile.

Noi sîntem încă departe de așa ceva; trăim, deocamdată, efervescența înmulțirii festivalurilor. Unele au căpătat deja o istorie și o tradiție, altele au dispărut după cîțiva ani. De obicei, sînt organizate de entități private (asociații culturale sau firme) în colaborare cu consiliile locale sau județene. De-aici încep însă și problemele. Dependența financiară de primării, într-o țară unde administrația publică e politizată pînă în măduvă, le pune uneori în dificultate atunci cînd consiliile locale își schimbă culoarea politică sau cînd vreun șef de partid local își schimbă umorile. Dificultăți au apărut și la FILIT (Festivalul Internațional de Literatură și Traduceri de la Iași), și la Festivalul de poezie de la Bistrița (ca să dăm doar două exemple), care s-au trezit la un moment dat că nu mai au finanțare. În ambele cazuri, s-a lăsat cu scandal în presă. Alteori, unii politicieni locali, care au o mentalitate cam primitivă, considerînd că dacă „ei“ dau banii, au dreptul să „comande muzica“, se amestecă în programul festivalului. Amestecul acesta face ca asupra multor manifestări de acest gen să plutească suspiciunea că au scopuri electorale. În special cînd este vorba despre sărbătorile populare, care atrag un public numeros. Există însă, din cîte știu, și orașe în care administrația locală și-a stabilit reguli ceva mai precise pentru accesul organizatorilor de evenimente culturale la fondurile publice și unde finanțatorii își păstrează neutralitatea în raport cu conținutul festivalurilor. E bine, dar mă tem că astfel de situații sînt deocamdată excepții.

Finanțarea festivalurilor de către autorități mai are un dezavantaj: „strică piața“, îi obișnuiește pe oameni că pot avea acces la cultură și artă „pe gratis“. Sigur, onorariile artiștilor și celelalte cheltuieli se plătesc tot din banii contribuabililor, dar percepția comună e că atunci cînd asiști la un concert în piața publică, „oferit“ de primărie, nu trebuie să plătești bilet, deci „e gratis“. Și așa se obișnuiesc oamenii, în timp, cu „accesul gratuit“. Cum ar fi dacă, de pildă, la lecturile, conferințele și dezbaterile care au loc în cadrul unui festival de literatură s-ar pune bilet de intrare? Probabil că publicul s-ar împuțina substanțial… Or, dacă ne uităm peste gardul țărișoarei noastre, observăm că la multe evenimente de acest fel din alte țări europene se plătește bilet. La noi, lumea s-a obișnuit cu ideea că scriitorii sînt niște ființe diafane, care trebuie să se întîlnească cu cititorii din pură iubire. Sau să fie plătiți de stat, vorba lui Leonida: „treaba statului, domnule, pe el de ce-l avem?“

Deocamdată însă cred că, în ciuda dificultăților pomenite mai sus (și a altora, pe care nu le mai înșir aici), dezvoltarea festivalurilor e, în ansamblu, un lucru bun. Cele literare aduc în atenția publicului „ideea de scriitor“ care participă la evenimente comunitare, e viu, e în carne și oase, stă de vorbă cu oamenii. Nu e deloc puțin, dat fiind că în școală studiul literaturii române se cam oprește prin anii ’70-’80 ai secolului trecut, astfel încît majoritatea absolvenților nu au idee că „există și scriitori vii“. Sigur că există festivaluri mai bune și mai proaste (și nu mă refer doar la cele literare, ci în general), sigur că unele sînt însăilări precare pentru care termenul de „festival“ e cam prețios. Dar, cu timpul, se vor cerne. Pe de altă parte, nu cred că o anumită „polarizare“ a discuțiilor despre festivaluri, pe care o simt destul de intensă în spațiul public, folosește la ceva. N-are rost să ironizăm festivalurile populare (botezate generic „cu mici și bere“), pentru că ele au existat și vor exista întotdeauna, în orice societate. Și nu sînt „la concurență“ cu festivalurile culturale și artistice de calitate: se adresează unor publicuri diferite. E adevărat, pe de altă parte, că multiplicarea, în scopuri electorale, a unor chiolhanuri crîncene sub denumirea de „festival“ aduce în spațiul public infinite manifestări ale prostului gust. Dar sursele (și resursele) kitsch-ului sînt diverse și rezistente, vom mai avea încă mult de luptat cu el.

În „marea dezordine culturală“ în care trăim, iureșul festivalurilor aduce culoare și diversitate. Încă sînt prea puține, după gustul meu (în special cele strict literare), mai e loc destul pentru creativitate, pentru inventarea unor concepte noi. Căci festivalurile aduc artele la îndemîna oamenilor, (re)construiesc comunitățile umane și, în final, sporesc coeziunea socială. Or, societatea noastră stă – și încă va sta ani buni de-aici încolo – foarte prost la acest capitol.