Unul dintre cele mai triste și cumva chiar revoltătoare spectacole umane mi se pare că ne este oferit de vederea acelor seniori răi și proști care ne otrăvesc întîlnirile cu veninul și necunoașterea acumulate de-a lungul vieții. Nu vorbesc de acei bătrîni ajunși senili din motive medicale sau de cei iremediabil zdruncinați lăuntric din cauza unor diverse accidente biografice, independente de ei: războaie, boli, cataclisme etc. Nu, eu vorbesc de aceia care au dus o viață normală și care la vîrsta senectuții se prezintă acri și inepți. E trist și cumva împotriva firii ca la capătul a ceea ce ar trebui să fie un parcurs existențial de formare și dezvoltare personală să te prezinți lumii plin de fiere și nerozie. Senectutea ar trebui să fie însoțită de înțelepciune, de bunătate și seninătate, și nu de venin și stupiditate. Cine e de vină? Individul? Societatea? Vina e, fără doar și poate, împărțită, dar cred că vina principală o poartă educația. Nu sîntem educați să devenim mai buni, mai drepți, mai fericiți sau mai înțelepți. Sîntem educați să repetăm și să reproducem spusele profesorilor noștri, ei înșiși fiind uneori acri și plictisiți, anoști și tîmpi. Mai mult, poate chiar sîntem educați, în lipsa deprinderii de a ne analiza critic viața și comportamentul, să repetăm o parte dintre greșelile părinților noștri.

Pedagogii împart educația în trei mari categorii: educația formală, nonformală și cea informală. Pe scurt și simplificînd lucrurile, educația formală este dată de tot palierul de activități pedagogice care se desfășoară la școală, cea nonformală este ansamblul de activități educative care se desfășoară în afara cadrului instituționalizat al școlii, iar educația informală este tot ce ne înconjoară și ne populează spontan și neintenționat pedagogic viața noastră cotidiană, dar care are o finalitate educativ-formatoare. În plus, prin „școală“ nu înțeleg clădirea școlii ca atare, ci instituția școlii, adică tot acel asamblu de măsuri și procese educative care se desfășoară urmărind un curriculum pe o perioadă bine delimitată, cu obiective și metode clar specificate și în urma cărora cunoștințele și competențele dobîndite vor fi certificate și atestate de instituțiile abilitate în acest sens. Astfel, la școală o­mul are parte de educație formală, în cadrul activităților extrașcolare, de e­du­ca­ție nonformală, iar în toate celelalte contexte incidentale și neintenționate din punct de vedere educativ, în care omul învață (dobîndește cunoștințe, abilități și aptitudini), de educație informală. Aceasta este cumva perspectiva sistematică în care specialiștii din domeniul științelor educației împart și analizează lucrurile.

Din punctul meu de vedere, o altă distincție este importantă, și anume cea care privește educația ca avînd o latura informativă și una formativă. Trebuie precizat, în lumina celor de mai înainte, că aspectul informativ al educației nu se reduce nici pe departe doar la educația informală, după cum aspectul formativ al educației nu vizează doar educația formală. Cele două aspecte sînt componentele esențiale ale tuturor celor trei forme de educație. E vorba mai degrabă aici de ceva asemănător cumva distincției și relației dintre formă și conținut. Partea formativă a educației dezvoltă personalitatea și caracterul omului, după cum partea informativă dezvoltă aria de cunoștințe și informații pe care acesta le acumulează de-a lungul vieții.

Teza mea este că o școală autentică ar trebui să se focalizeze în primul rînd pe aspectul formativ și nu doar să formalizeze (să reglementeze și să evalueze) partea informativă a cunoașterii, așa cum se întîmplă cu precădere și, din păcate, la noi. Imaginea pe care ne-o oferă sistemul acum este una asemănătoare unei cămări pline cu tot soiul de oale și ulcele, prin și din care curg și se scurg tot feluri de sosuri și amestecuri (a se citi cunoștințe și competențe). Cred că partea cea mai importantă a oricărui tip de proces educativ este în primul rînd modul în care este modelată oala, cît de robustă și bine proiectată este și nu atît ce și cît poți să torni în ea. Dacă aceasta este fisurată, poroasă, găurită sau ciobită, va pierde și nu va folosi cum trebuie informațiile acumulate, așa cum în van torni apă într-un ulcior spart. Omul trebuie mai în­tîi modelat pentru a avea capacitatea de a reține și utiliza cum trebuie tot ce învață despre sine și univers. La ce îmi trebuie să știu toate capitalele lumii, dacă eu nu știu cine sînt și ce vreau? La ce bun că știu să fac integrale și tot felul de calcule abstracte, dacă nu știu să mă prezint și să interacționez cu semenii mei? La ce mă ajută să știu tot felul de date istorice, dacă nu știu să-mi direcționez și influențez cum trebuie istoria personală? Cred că în primul rînd școala trebuie să ne formeze, să ne modeleze, și abia după aceea să ne informeze.

Modelarea se face explicit, prin modul în care învățăm, și implicit, prin modelele pe care le adoptăm și care ne sînt oferite de către familie, școală sau societate. Dar cîți profesori mai sînt azi luați drept modele și pentru cîți dintre cei care sînt la școală, încă, întîlnirea cu un profesor a fost determinantă pentru evoluția lor spirituală? Dincolo de toate teoriile din domeniu, educația înseamnă oameni care formează și informează alți oameni. Din păcate, cred că prea puțini sînt acei profesori care formează cu adevărat caractere și influențează decisiv evoluția unui copil, în sensul în care îi modelează în bine personalitatea și abilitățile cognitive și afective. Învățăm enorm, epuizant de mult și de multe, fără să pricepem și să integrăm cum trebuie aceste informații. Citim fără să înțelegem, acționăm inerțial și mimetic.

România stă relativ bine la capitolul alfabetizare (aproximativ 97% din populație), dar este un dezastru cu privire la analfabetismul funcțional. Testele PISA administrate de către OECD ne arată că peste 40% din copiii noștri, la vîrsta de 15 ani, știu să citească sau să scrie (deci nu sînt analfabeți absoluți!), dar nu înțeleg un text simplu și/sau nu pot să facă operații aritmetice elementare. E trist și revoltător. Media europeană a analfabetismului funcțional este de aproximativ 20%, deci situația este cît se poate de îngrijorătoare. Dar cum de s-a ajuns aici? În mare parte, pentru că elevii noștri sînt obligați de sistem în primul rînd să memorizeze informațiile primite și nu să le înțeleagă și analizeze. Școala noastră se bazează pe repetiție și reproducere și nu pe înțelegere și creativitate.

A învăța înseamnă, în primul rînd, să înveți să înveți. Astăzi, accesul la informație nu mai ridică mari dificultăți, problema e ce facem cu acest bombardament de informații, cum navigăm prin oceanul informațional cotidian. Cum știm ce este relevant și autentic, cum integrăm și folosim în mod eficient ce învățăm? Aici intervine sau, mai bine zis, ar trebui să intervină școala. Sistemul educativ ar trebui, în primul rînd, să fie centrat, să aibă drept țintă principală dezvoltarea și formarea unor elevi și studenți capabili să gîndească critic, care știu să-și gestioneze emoțiile și comportamentul social, care știu să se integreze în diverse comunități și pot să colaboreze bine cu ceilalți membri ai unei echipe.

Modelarea se face prin admirație. Te formează cel pe care îl apreciezi și îl respecți foarte mult. Vrei să fii ca el sau ca ea. Te gîndești la ceea ce îți spune și îți transmite prin cuvinte, gesturi sau atitudine, apreciezi sfaturile și îndemnurile pe care ți le dă. Dar cîți dintre noi ne gîndim în acești termeni la profesorii noștri? E vorba aici de profesorul idol, de profesorul guru, de profesorul maestru. Pe scurt, este vorba de profesorul-model, care ne modelează personalitatea și destinul. Dar nu e nevoie ca aceasta să fie venerat și poate nici măcar admirat, e nevoie să fie ascultat și respectat. E nevoie de o școală care să ne formeze ca oameni și care să nu ne deformeze sub greutatea informațiilor pe care le avem de memorat. E nevoie de profesori de calitate, care să ne îndrume și să ne stîrnească mintea și cunoașterea, să ne facă mai buni și mai înțelepți. Altfel, îmbătrînim strîmb și ajungem, în pragul senectuții, acri și proști. 

Sorin Costreie este prorector al Univer­si­tă­ții din București și conferențiar la Facultatea de Filozofie, și a fost consilier și secretar de stat la Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice. Cele mai recente publicații includ Early Analytic Philosophy – New Perspectives on the Tradition (Springer) și Șase studii fregeene (Editura Universității din București).