„E destul şi-atîta!“

Publicat în Dilema Veche nr. 687 din 20-26 aprilie 2017
„E destul şi atîta!“ jpeg

„Noi nu vrem să fim geniali, noi vrem să fim trimbulinzi…“ (nu-i nimic dacă nu recunoașteți autorul, merge și așa) 

Frate cu românul, precum codrul, plaiul, gura de rai sau alte clișee care ne populează discursurile cu sunetul lor de „monedă calpă“ (da, citez din Eminescu, incidental „poet național“, pe aceeași listă…), frate sau soră cu noi, așadar, nepoți de daci și de romani, e și zicerea aceea cu „Merge și așa!“. Ea se aplică oricînd, cu mare succes: ea potolește anxietăți, reînnobilează pre cîrpaciul auctore, calmează furia ce te-ar putea cuprinde înaintea „lucrului rău făcut“ (știu, vorbesc numai în clișee la un asemenea subiect, ce să zic… „ghinion!“), s-o pui pe rană, nu alta! Și o punem… cu mic, cu mare, pe toate rănile. De la autostrăzile vagi la guvernele de cumetrie, de la presa de audiență generală la sfînta Constituțiune (mă-nțelegi…), de la balamaua ușii de spital la palmierii sădiți în intersecții, de la legea educației naționale, „revăzută și măcelărită“, la canalizarea satelor din România profundă… Merge și așa, spunem, fericiți că toate acestea există: că avem, adicătălea, autostrăzi, guvern, Constituțiune, presă, educație (neapărat națională), uși la spitale și zone verzi în metropolă (să nu uit: să fim fericiți și că avem măcar o metropolă, știm noi care, cu palmieri mici, metrou scurt și catedrală mare – e destul și-atîta!). În loc să mai adăugăm, în ritm alert, deceniile de muncă necesare pentru ca toate astea să aibă substanță adevărată, ne oprim cu grăbire, ne admirăm realizările de pîn-acum (destule sînt, dacă lumea le cere – să-i ajungă!), ne privim încîntați buricul („Buricul pămîntului avea un buric / Decît el și mai mic / Și se credea, în virtutea nimicului / Buricul buricului…“ – nu, asta nu mai e din poetul național, n-ați ghicit, dar e tot dintr un poet mare, e bine și atîta…), tot astfel cum contemplăm zarea, locul miraculos unde plaiul românesc întîlnește cerurile strămoșilor (nu e un citat exact, dar bîntuie amintirile mele de la olimpiadele școlare ale tinereții, pot spune despre el că merge și așa). Ajunge. Destul să ne fie, destul să vă fie, destul să le fie. De ce să faci mai mult, cînd se poate să faci mai puțin? De ce să te gîndești la alții, de ce să ai în vedere consecințele (…peste veacuri? Păi, cine trăiește a­tîta?) autosuficienței tale, de ce să lucrezi mai mult cînd se poate mai puțin (sau deloc)? De ce, coane Fănică, de ce?

Se numește autosuficiență, e soră bună cu lenea și cu mediocritatea (și-s endemice, toate, chestie de familie), mamă îi e superficialitatea, iar tată… cutuma culturală locală? contextul geo-politico-istoric permisiv? prostia a’ veche? Greu de spus, dar așa e cu tații, inefabili prin definiție. Nu-i nimic, merge și așa, e de familie străveche, are titluri de noblețe-n traistă și sînge albastru-n vine. O întîlnesc atît de des, încît aș putea pentru ca să spun că îmi e tovarășă de serviciu („studenții pe care îi reprezint m-au delegat să vă spun că nu doresc să primească la examen subiecte nerezolvate la curs, studenții nu doresc să aibă în bibliografie romane care nu au fost ecranizate, studenții nu vor să li se pună întrebări de istorie la un curs de istoria literaturii…“ etc.), colegă de clasă (…socială, na!), camarad de călătorii mari (ați vizitat recent vreun aeroport daco-roman renovat pentru a corespunde standardelor europene?) sau mici (ați folosit recent vreun vagon CFR de clasa I? dar toaleta acestuia?). Și, dinaintea nenumăratelor ei înfățișări, eu mă înfurii, de fiecare dată, chiar dacă îmi înghit furia și renunț să mai caut a repara, a educa, a-mi provoca interlocutorul să își depășească nivelul acesta. Care numai bun nu e, sînt convinsă. Dar parcă tot mai puțini ne aflăm, cei convinși că autosuficiența e una din căile sigure care duc spre dezastru.

Deși e un cuvînt format cu „auto-“ în față (de fapt, asta se numește „prefix“, dar dacă nu știți, sau nu vă mai amintiți din gramatica de gimnaziu, nu-i nimic, merge și așa…), autosuficiența nu îl privește numai pe cel ce și-o asumă – are neplăcuta capacitate de a se răsfrînge imediat asupra celorlalți. Aud, foarte adesea, în jurul meu, replicile colegilor (profesori de diverse școli și de la fel de diverse niveluri) despre elevii și studenții noștri, care le acceptă acestora autosuficiența: „lasă i, de ce să-i mai stresezi cu atîtea cerințe/evaluări/lecturi? Le ajunge cît știu, că nu vor ei să facă gaură în cer cu știința lor de carte…“ (etc., metaforele pentru asta pot varia, limba noastră-i o comoară, cum știți cu toții – nu-i nimic dacă nu știți cine a spus-o primul, dacă ați auzit-o la Antene, merge și așa, important e că recunoașteți cultura cînd vă întîlniți cu dînsa…). De ce să vrei să scoți pe porțile (și diplomele) universității un profesor de nota 10, cînd e bun și unul de nota 5 (de-un 4 căznit, de fapt, dar să nu cerem prea mult)? Chiar așa, de ce? Tuturor colegilor mei, în această situație, le urez din tot sufletul să le ajungă copiii personali și nepoții (la fel de) să învețe de la profesori care au fost absolvenți de nota 4, iar nu de nota 10. De ce? Prin analogie – cine ați vrea să vă opereze de inimă, un chirurg „de nota 10 cu coroniță“ sau unul care și-a cumpărat diploma cu bani grei, însă nu deosebește inima de ficat nici dacă le pui etichete scrise cu markerul? Moment de groază și de spaimă în ochii interlocutorilor mei blajini și îngăduitori: de ce să exagerez? De ce să dau exemple sinistre, de astea, cu boli și cu morți, cînd noi (profesorii… autosuficienți, predicînd autosuficiența) pregătim decît profesori de română (maghiară, limbi străine, matematică, geografie, you name it), nu operăm pe cord? De ce, coane Fănică, de ce?

Sînt convinsă că autosuficiența unora e întotdeauna otrăvitoare – ucigașă, chiar, dacă mi se permite figura de stil – pentru ceilalți, nu doar pentru ei înșiși (inconștienți de pericol, probabil). Autosuficiența studentului la Medicină va ucide pacienții medicului în viitor, autosuficiența studentului la Litere va ucide cultura în spiritele elevilor săi viitori, va ucide limba – și, printr-o firească extensie, capacitatea de a gîndi a celor care îl vor avea la catedră. Să ieșim din anecdoticul meseriei, prea singura, ce-o practic, la general? Nimic mai simplu: autosuficientă e Natura, ea poate să își fie sieși destul (deși, ca să mîrîi și aici, pînă și Natura învață din propriile greșeli, evoluează etc.). Noi, oamenii, nu sîntem Natură, sîntem… Cultură, Spiritualitate, Duh sau cum mai vreți să numiți dimensiunea inefabilă care ne desface de animale și ne încarcă de atîtea alte sensuri. Cultura nu își poate fi autosuficientă, Spiritul nu e niciodată „destul și-atîta“, Duhul nu se manifestă oricum, nu „merge și așa“. Vi se pare prea solemn? Vreți mai low key, mai puțin exigent, cu cerințe mai accesibile sau cu standarde mai apropiate de nivelul participanților la ciclul formativ? Nu cred că se poate. Nici măcar în paginile unei reviste dilematice. 

Ioana Bot este profesor de literatură română la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Calculele Coaliției. Independentul Cătălin Cîrstoiu la Capitală, împărțire politică la sectoare
Lunga căutare a Coaliției pentru un candidat care să-l învingă pe Nicușor Dan a luat sfârșit. Iar până la urmă, PSD și PNL par să se fi oprit la un independent, medicul Cătălin Cîrstoiu, favorit în rândul Puterii pentru intrarea în cursa pentru Capitală.
image
Destinul crud al Arynei Sabalenka, al cărei iubit a murit azi-noapte. Și-a pierdut și tatăl, la aceeași vârstă
O veste-șoc a lovit-o pe jucătoarea din Belarus, chiar înainte de debutul în turneul de la Miami.
image
Româncă obligată de justiție să își trimită copiii în plasament în Marea Britanie
Curtea de Apel București a hotărât ca o mamă din județul Vaslui să-și trimită copiii în plasament în Marea Britanie. Femeia este acuzată de răpire internațională de minori de către serviciile sociale din Newham, Londra, care au sesizat autoritățile române.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.