Într-o lume de share-uri, copy-paste-uri și emoticoane, și pe o scenă de artă care stă de atîtea decenii sub semnul lui „am mai văzut asta“, chiar mai putem vorbi despre kitsch? Am metabolizat kitsch-ul într-un proces de continuă reciclare.

În romanul de debut al lui Alessandro Baricco, Castele de nisip, se regăsește o scenă care descrie în cel mai poetic, plastic mod felul în care ochiul trebuie să se adapteze, încet-încet și totuși violent de rapid, la noua lume, cîndva la mijlocul secolului al XIX-lea. Este un fragment care surprinde, mai bine ca orice istorie de artă, modernitatea, viteza, minunata lume nouă și imaginile ei fragmentate, explodate, „hipetrofierea văzului și a auzului“. Modernitatea aduce cu ea rapiditatea, comunicarea dincolo de granițele satului tău, noutatea, celălalt mai aproape de tine ca niciodată, veștile umblă rapid, trenurile aleargă pe proaspetele șine dintr un punct în altul, un punct tot mai îndepărtat. Călătorești. Afli. Omul e tot mai mult mașină, lucrurile sînt tot mai mult la îndemîna lui, accesibile. Ca urmare, ai timp mai mult, posibilități mai multe. Odată cu secolul XX, vidul se lărgește, timpul liber crește, crește, se extinde și, alături de el, plictisul. Odată cu el, entertainment-ul, tot mai diversificat. Și, iată, kitsch-ul, arta „eficientă“, așa cum o numește Matei Călinescu. Ieftin, popular, gustul noilor clase de mijloc. Gustul societății de consum. Kitsch-ul e modernitatea, răsare din „povara vidului“. E evadarea plăcută, la îndemînă, accesibilă. Îmi hrănește propria nevoie – ascunsă sau la vedere – de frumos. Un frumos mediu, care să mă facă să mă simt bine, confortabil. Kitsch-ul e drăguț și simpatic, e o aglomerare estetică. Și cu toții îi zîmbim galeș, într-un colț al gurii sau cu toată gura. E dulcea adiere a inutilității. Este produsul revoluției industriale. E parte din noua viață. Apare din necesitatea mea de a-mi împodobi viața cu forme la îndemînă.

Odată cu avangardele istorice, ­kitsch-ul devine o formă subversivă: hai să rîdem, cu bună-știință, de toate convențiile împămîntenite ale bunului-gust. Hai să șocăm, ne spun dadaiștii. Să producem anti-artă, să epatăm, să aruncăm „marea artă“ din muzee la gunoi. Să facem artă din obiectele la îndemîna noastră, din puțin, să facem scandal, teatru de varietăți, haos, cabaret. (La drept vorbind, privite astăzi, anumite palate somptuoase de altădată își arată adevărata față kitsch. Dar cîți dintre noi au curajul să o spună cu voce tare? Sîntem impregnați de tradiție estetică și de ea e cel mai greu să ne debarasăm.)

Să fim politici prin mesajul nostru, ne spune avangarda. Să zgîndărim lumea bună, cu toate formele ei academiste! Dadaiștii berlinezi, de exemplu, lucrează cu materialul clientului: iau imagini din presa germană și le folosesc împotriva ei, diseminînd colaje cu mesaje politice puternice. Mai tîrziu, odată cu apogeul societății de consum, iată-i pe unii dintre marii prieteni ai kitsch-ului: arta pop. Da, ei se simt cel mai bine scăldați în kitsch! Dar postmodernismul? Kitsch-ul este una dintre armele și instrumentele lui. E cercetarea lui.

La sfîrșitul anilor ’90, începutul anilor 2000, grupul clujean Duo van der Mixt a arhivat, într-un proiect artistic complex intitulat The Very Best of Red, Yellow and Blue, toate fragmentele de tricolor prezente în spațiul public clujean din era primarului Gheorghe Funar (1992 2004). De la bănci tricolore, stîlpi tricolori și coșuri de gunoi tricolore, la vitrine concepute tricolor, roșu, galben și albastru, cîrciumi vopsite în cele trei culori, garduri de case, ramele ferestrelor, mingi și cagule tricolore. Ne aflăm, cu această colecție a lor, în mijlocul unei diversități absolut neașteptate. E incredibil cum, de la o formă exacerbată de marcare teritorială a naționalismului și extremismului de către primăria unui oraș multicultural, s-a ajuns la adevărate expoziții „curatoriate“ cu extremă grijă în spațiul public de către omul de rînd. El a intrat, iată, în joc, imediat. Parcă abia aștepta o asemenea temă dată pentru a-și manifesta creativitatea. În pattern tricolor. Un fenomen ­kitsch în toată regula.

Gîndiți-vă, așadar, la kitsch-ul politic, periculos. La kitsch-ul-manipulare. Care nu mai umple lejer, cu aparentă ingenuitate, un timp liber tot mai lung, ci transmite, perfect conștient, semnale periculoase, propagandă, intoleranță, respingere a celuilalt, agresivitate. Dacă analizăm istoria secolului XX, lucrurile stau cu atît mai grav odată ce privim îndelung întreaga artă de propagandă a fiecărui regim totalitar în parte și modul în care ea se folosește, strategic, pentru a se legitima, de anumite forme ale istoriei artei, de exemplu. Dar, în paralel, și de instrumentele omului de rînd. Vine în întîmpinarea lui. Arta de propagandă vs arta modernă, devenită „degenerată“, nesănătoasă, ne indică Hitler, pentru noile viziuni politice (vezi celebra expoziție „Entartete Kunst“, München, 1937). Realismul socialist (cu toate calitățile lui estetice) vs formalismul în artă, ni se dictează, cît se poate de ferm, din paginile revistei Arta plastică, la mijlocul anilor ’50. Cum cîntărim calitățile estetice ale unei asemenea arte care servește politicul? Ce este kitsch, ce este artă în ea? Este coerentă estetic, unde apar rupturile? Dar arta oficială a lui Ceaușescu, pictorii lui oficiali? E kitsch? Estetic vorbind, are calități? Ofensează bunul-gust? Kitsch-ul a fost – și continuă să fie! –, în multe puncte de pe glob, instrumentul marilor dictatori. Prin kitsch ajungi, subtil, la mase. Manipularea se ascunde cel mai bine în aceste forme, aparent, nevinovate.

Priviți acum în jurul vostru. Cît de des aveți acea senzație de artificial, de fals, de simulacru, de amestecat, în spațiul public atît de needucat estetic și haotic? La un alt pol, kitsch-ul e tentant, cu siguranță. Trăim sub imperiul lui „drăguț“, „cool“, „simpatic“, sub semnul colorat al lui „made in China“ (față de care avem cele mai diferite atitudini: fugim / îl căutăm pentru că „dă bine“ / nu putem să îl ocolim din motive financiare). În expozițiile de muzeu cu Ceaușescu pămîntiu, zîmbind tîmp, uneori disproporționat, din pînzele care nu au mai mult de 30-35 de ani, pătrundem astăzi cu încîntare, declanșăm rapid telefonul și ne facem selfie-uri, care ajung în secunda doi pe rețele sociale. Odată cu trecerea timpului, asemenea lucrări intră din nou în sfera plăcutului. Înfioară puțin, dar produc rîsul. Nostalgia după anumite aspecte ale comunismului ne face să ne simțim bine, amuzați, în preajma acelor obiecte kitsch de altădată.

Mergem la tîrgul de vechituri și căutăm cu febrilitate acele obiecte de care fugeam pînă mai ieri. Tablourile cu pepeni mai că ne înduioșează: așa că ne fotografiem cu ele, nu? Kitsch-ul atrage în mod inconștient, produce zîmbete, duioșie și, mai mult de atît, dacă acum cîțiva ani nu mărturiseam nimănui un anumit gust pe care îl simțeam îndoielnic, pentru o anume muzică dubioasă, acum îl zic în gura mare, e semn de popularitate: da, kitsch-ul e cool, manelele sînt cool, muzica ușoară, cu acele avataruri kitsch, e cool. Provoacă reacții în lanț, like-uri și inimioare. Îmi fac poză „cu maimuța“. Adică cu „kitsch“-ul. Dar, oare, rezultatul nu e și el unul kitsch? Sau ce este el de fapt? E, poate, ironie benefică, în defavoarea kitsch-ului? Cum mai recunoaștem bunul-gust? Mobila stil la comandă, cu găuri minuscule de carii create special în ateliere (timpul nu mai are răbdare!), e bun-gust sau e kitsch? Fotografiile luxului ostentativ sînt bun-gust, sînt kitsch? Cu toții ne construim o identitate pentru ceilalți, cu mai mult sau mai puțin ­kitsch în ea, cu adevăratul nostru gust sau cu unul de import, la modă.

Dacă kitsch-ul era înainte evadare, acum, aflați într-o continuă evadare, cînd viața e evadare, ce mai poate însemna kitsch-ul? Devine o formă excesiv de difuză. Atunci cînd privește ingenuu către mine, piticul de grădină (exemplul „de manual“ de obiect kitsch) nu îmi vrea răul, dar proliferarea lui s-ar putea să deterioreze orice urmă de educație estetică. Atunci cînd beculețele de Crăciun din oraș îmi zîmbesc naționalist, în forme populare care mai de care mai inconșient ridiculizate, s-ar putea ca, subtil, răul să fie mult mai mare. 

Daria Ghiu este critic de artă.

Foto: Ema Cojocaru