Am băut primul vin îmbuteliat românesc în anii ’80, la restaurantul Calul bălan din Neptun. Era un Chardonnay de Murfatlar, inevitabil dulce, servit în ceșcuțe albe de porțelan, ca tăria în vremea prohibiției; eram minor și chelnerul a încercat, probabil, să mascheze ilegalitatea. Am părăsit locanta euforic și entuziasmat de vinul dulce de surcele, convins că am băut ambrozie și nectar.

Cîțiva ani mai tîrziu, la începutul anilor ’90, aflat pentru prima oară în Franța, am vizitat, împreună cu un vechi prieten, un han de țară ținut de Armand Poinsot, un gastronom formidabil, modest și ospitalier, în localitatea burgundă Arnay-le-Duc. Fără să fie fandosit, excelentul local Chez Camille avea o cramă proprie, cu rafturile pline de sticle vechi, prețioase, acoperite cu un strat de praf venerabil. Am încercat mai multe vinuri – fără îndoială, remarcabile. Nu-mi amintesc însă nici un detaliu. Știu doar că am băut cu mare bucurie.

Beneficiam, în ambele situații, pe litoralul socialist și în Burgundia gurmandă, de „toleranța“ superficială a inocenței – o simplă consecință a lipsei de criterii și discernămînt, care îmi îngăduia să mă bucur chiar și de un vin prost, dar care nu-mi permitea să apreciez la adevărata lui valoare un vin excelent.

Evoluția de la gustul dulce la savorile nuanțate și sofisticate e o bună metaforă a maturizării. Vinul, băutorul și piața evoluează deopotrivă de la un stadiu inițial al gustului dulce spre un gust maturizat, pentru care „bun“ nu e – ca pentru sugari – totuna cu „dulce“: și cel mai prestigios vin s-a format dintr-un must dulce; iar băutorul juvenil, amator de licori dulcege, se maturizează, învățînd să aprecieze farmecul aparte al acidității și al astringenței; la fel și o piață nouă, axată, la început, pe cantitate și pe vinuri zaharate, de duzină, evoluează, în cele din urmă, producînd și importînd vinuri de calitate.

Nu includ în categoria acestui tip de dulce brut, rudimentar, „de primă instanță“, dulcele elaborat, ales și rar al prețioaselor vinuri botritice, produse din struguri „stafidiți“, mai precis, din boabele culese tîrziu, spre sfîrșitul umed și răcoros al toamnei, atinse de maladia benignă a Putregaiului cenușiu sau Botrytis cinerea.

România are soiuri locale excelente și, mai nou, bine cultivate: de la Fetească – albă, regală și neagră – la străvechea Crîmpoșie (al cărei nume îmi amintește întruna de Cotletele Crîmpoțești ale lui Edward Lear), Băbească, Busuioacă, Frîncușă, Galbenă de Odobești, Negru Vîrtos (tatăl Negrului de Drăgășani), Mustoasă de Măderat, Zghihară și altele. Pentru aceste soiuri nu-mi fac însă griji – sînt pe mîini bune. Cred însă că ar prinde bine o reabilitare a unui soi venetic, mai puțin sofisticat, dar plin de șarm și de o prospețime explozivă. Mă gîndesc la Căpșunică sau vitis labrusca – un soi de viță nord-americană importată în Europa în secolul al XIX-lea, în vremea filoxerei. Italienii o comercializează deja ca spumant, în fiole elegante, sub numele Fragolino, iar austriecii au transformat Căpșunica lor, odinioară disprețuită, într-o marcă protejată și înregistrată a regiunii Burgenland, sub numele Uhudler.

Din păcate, încă se mai practică falsificarea fără scrupule a unor soiuri prestigioase și mai puțin răspîndite, cum ar fi Grasa și Busuioaca, ce pot fi găsite, printr-un evident abuz de denominație, pe toate drumurile, la un preț de nimic; iar anumiți producători încă abuzează de inocența consumatorilor jonglînd după bunul plac cu clasificări sforăitoare – precum „cules la maturitate deplină“, „cules tîrziu“, „cules la înnobilarea boabelor“ – sau cu denumiri absurde din categoria: „Dry Riesling demisec“.

Vinul românesc încă mai pendulează între excelență și submediocritate; încă îi lipsește, ca și țării, un middle class, o medie sănătoasă a calității acceptabile, constante și accesibile. Un bun indicator de normalizare a gusturilor și a pieței de vin deopotrivă ar fi, cred, ameliorarea vinurilor vărsate sau „ale casei“; iar evoluția lor, de la „spălătură de butoi“ îndulcită la vin de masă onorabil, a început deja să se petreacă.

În tot cazul, dacă gustul nediferențiat pentru dulce e marca unei „încremeniri în candoare“, putem spune, cred, că piața vinurilor românești și-a pierdut, în sfîrșit, cu bine, inocența.