Multă vreme m-a intrigat su­per­stiția legată de cine îți trece pragul de Anul Nou: dacă te vizitează un bărbat, pasămite îți va merge bine tot anul; dimpotrivă, primirea unei femei în casă cică îți va aduce ghinion. Am încercat să îmi explic acest tabu ca pe un auspiciu răsturnat: e preferabil să te calce un bărbat, mai ales ca gazdă femeie, într-un cadru simbolic legat de sărbătorile cosmice ale fertilității. Citisem că sorcova însăși este urmașa nuielușei înflorite a Saturnaliilor (indubitabil un falus transfigurat), cu care bărbații le augurau rodnicie femeilor: o fecundare simbolică, sublimată coregrafic. Am constatat că, în mod tradițional, bărbatul e cel care, în timpul sărbătorilor de iarnă, se deplasează, colindă (în toate sensurile), îndeplinește munci în afara casei, în timp ce femeia rînduiește casa și gătește felurile rituale. Bărbatul taie porcul, ceea ce trece drept operație anevoioasă. Dar frămîntatul aluatului de cozonac, care solicită fizicul cu prisosință, îi revine femeii. În schimb, în multe gospodării de azi e încetățenită, ca strictă specializare de gen, datina ca bărbatul să pună murăturile de toamnă; chipurile, dacă le așază în borcan femeia, se strică, se fleșcăiesc. O fi pentru că bărbatul ar întrupa principiul tare, viguros, în timp ce femeia închipuie tandrețe, dar și acea moliciune care, în anumite contexte, este evitată?

De obicei, flăcăii sînt cei care merg cu colindul, fetele și femeile – cele care primesc. Bărbătești sînt plugul, biciul și zurgălăul. Buhaiul, în schimb, acea membrană supusă vibrațiilor profunde, se vădește ca un atribut feminin. Vedetă a Crăciunului modern, Moș Crăciun apare rareori acompaniat de Baba sau, mai burghez spus, Doamna Crăciun. În contexte comercial-carnavalești, Moșului i se atribuie un alai de Crăciunițe, tinere și atrăgătoare, care, dincolo de travesti, se dovedesc a fi hostessele și samplerițele de peste an.

Toate aceste arhetipuri de sezon nu pot fi relativizate fără a a atrage confuzia sensurilor, fără a duce la o zădărnicire a sărbătorii însăși. Publicitatea care, în numele originalității, ni l-a arătat în deceniile din urmă pe Moș Crăciun beat, karatist sau scălîmbăiat caricatural a înregistrat tot atîtea experimente eșuate. Tot așa, un Moș Crăciun femeie ar fi de neconceput, chiar și în numele comandamentului egalității de gen: e un tabu de neîncălcat.

Dincoace de arhetipuri și legende, în lumea reală a gospodăriilor românești contemporane, soțul și soția își divizează mult mai puțin contribuțiile în economia căminului. În decursul interviurilor pe care le-am luat consumatorilor tradiționaliști din mediul urban, am aflat că alegerea porcului, uneori și tranșarea acestuia, îi implică pe amîndoi (deși, „arhetipal“, ar fi căzut în partea virilă, expansiv vînătorească, a diadei casnice). În mod complementar, multe dintre îndeletnicirile din bucătărie, considerate în mod tradițional femeiești, sînt preluate de soț.

Ce rămîne inerent genizat este discursul celor două tabere despre tradiții, găteli și alte rînduieli festive. Bărbaţii verbalizează, conştientizează în mod declarativ tematica tradiţiilor. Cu doamnele am purtat predominant discuţii practice despre consum şi preparare, într-o perspectivă tradiţională foarte prezentă, dar implicită, nemanifestă („aşa făcea mama“, „aşa se găteşte la noi“, „îmi place smîntîna mai grosuţă“, „parizerul ăstălalt e mai bunicel“ etc.). În schimb, domnii ajung repede şi neabătut la problematizări, teoretizări şi schematizări politice. Le-am dat prilejul să rostească ei primii, înaintea mea, termeni precum tradiţie/tradiţional sau patriotic/naţional – şi au făcut-o fără tăgadă. Spre deosebire de femei, care văd continuitatea/tradiția/moştenirea familială ca pe o necesitate, bărbaţii tind să o vadă ca pe o datorie (faţă de înaintaşi, neamurile de la ţară, chiar şi patria, naţiunea, „tradiţia“ însăşi).

Schematizînd la maximum, atunci cînd femeia spune „aşa făcea mama“, bărbatul spune „aşa fac românii“. 

Florin Dumitrescu este textier, publicitar, doctor în socio-antropologie. Cea mai recentă carte publicată: Dodii, Editura Nemira, 2016.