Cînd eram în școală, nu m-a pre­o­cupat prea mult dacă scrii­torii din manualele de limba și literatura română erau vii sau morți. Ni se spunea oricum că „opera lor e nemuritoare”. Omul din spatele operei „se învăța” pe de rost mai ușor decît opera în sine: anul și locul nașterii, cîteva vorbe despre copilărie, ce cărți a scris, eventual ce curent literar a reprezentat, anul morții. Întotdeauna, la teză, indiferent de subiect, erai obligat să-ți începi lucrarea cu aceste date. Așadar, scriitorii „se învățau” cam la fel ca formulele matematice. Cum mai puteai să-ți imaginezi existența lor umană? Nici nu-ți mai trecea prin cap că au fost, de fapt, și ei oameni, că au iubit, că au avut neveste, că au murit (sau nu) de foame, că au practicat diferite meserii, că au suferit de boli și de depresii. Scriitorul era intangibil. Cît despre cei contemporani, aceștia nu erau demni de luat în seamă, de vreme ce nu existau în manuale.

Mult mai tîrziu mi-am dat seama de toate clișeele pe care le-am căpătat în anii de școală și am încercat să mi le înlătur din minte unul cîte unul. Multe sînt încă valabile și în școlile de astăzi. Totuși, în momentul în care m-am aflat pentru prima oară în fața unei săli de clasă pline de elevi, în calitate de scriitoare, mi-am dat seama că acești copii de acum au o șansă în plus față de noi. Cel puțin află la timp că oamenii care scriu nu sînt nici poze într-o carte, nici busturi în parcul municipal, nici formule matematice. Mai află și faptul că oamenii care scriu sînt, în primul rînd, cititori și că pot discuta liber cu ei despre cărți. E o încurajare în plus pentru ei ca să citească. De altfel, mi-am dat seama că „meseria de scriitor” a devenit la modă printre copii. Nu știu cîți dintre ei vor deveni cu adevărat scriitori, dar faptul că se gîndesc și la această posibilitate (și nu doar la meseriile „de succes” impuse de obicei de către părinți) e un pas înainte. Mulți dintre ei pun un semn de egalitate între „scriitor” și „succes”, ceea ce poate fi o naivitate, desigur, mai ales în România. Însă, dacă ne gîndim mai bine, cu o astfel de atitudine, de cititori, ei chiar pot crea în timp acei scriitori de succes pe care și-i imaginează. Pentru că învață de mici să-i respecte, să le respecte cărțile și, poate, atunci cînd vor deveni adulți își vor aminti să cumpere mai mult de o carte de an, să citească mai mult de o carte pe an, ba chiar să plătească un bilet de intrare la o lectură publică, să zicem. Deocamdată, imaginea noastră nu corespunde adesea cu ceea ce își imaginează ei despre niște scriitori. Copiii din clasele primare de la o școală din Ploiești au fost ușor dezamăgiți cînd ne-au întîlnit pe mine și pe Florin Bican – își închipuiau că scriitorul trebuie să poarte costum și cravată, nu blugi, iar scriitoarea o rochie de seară. Totuși, n-au fost deloc dezamăgiți de întîlnirea noastră și ne-au pus o groază de întrebări. În timp, alte generații de copii se vor lămuri că nu sîntem nici o specie dispărută, nici nu venim de pe o altă planetă. Se vor aștepta să întîlnească niște oameni ca toți oamenii. Și vor avea un motiv în plus pentru ca literatura, cărțile să li se pară mai prietenoase.

Ilustraţie de Ion BARBU