Doamna Roşca, madam Spurcaciu şi alte matroane ale vacanţelor noastre

Publicat în Dilema Veche nr. 178 din 5 Iul 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Ciocolata "Pitic" te face voinic... Un pionier al anilor ’80, fie el comandant de grupă sau de detaşament, avea categoric mai mult timp liber decît copiii de astăzi. Chiar dacă era obligat să-şi facă "norma" toamna - la castane şi vara - la frunze de dud pentru viermii de mătase, chiar dacă participa la acţiunea "Clasa noastră ca o floare" sau era nevoit să-şi încropească ierbarul pe ultima sută de metri cu buruieni din curtea şcolii. Mi-amintesc vag de toate aceste activităţi ca de unele neproductive şi cîteodată destul de plăcute. O singură dată mi-am pierdut timpul cu adevărat, o zi întreagă la un soi de defilare a pionerilor prin Centrul Civic, dar am primit drept recompensă o excursie la Vidraru. În rest, n-aveam calculator, desigur, nu trebuia să dau copy & paste la referatele de pe net, nu mergeam la meditaţii, orele de după şcoală nu se împărţeau în lecţii de pian şi de limbi străine, nu mă uitam la televizor, nu trebuia să ascult de nici o bonă. Popasurile, cu cheia de gît, la patiseria din colţ de pe Moşilor, unde acum e Pizza Hut, puteau să prelungească la nesfîrşit. Adevărul este că dacă n-aş fi avut, pe rînd, iepure, hamster, peşti, pisică şi gîndaci de bucătărie, m-aş fi plictisit groaznic. Tocmai de aceea, din cînd în cînd îi mai ţineam locul vreunei vecine la coada la unt. Ca să-mi omor timpul... Însă adevăratele perioade de relâche şi de entertainment erau vacanţele - pardon, concediile - cu părinţii, planificate din vreme şi atît de previzibile. ...la munte... Cu dna Roşca de la Buşteni trebuia să vorbeşti din iunie pentru august. Şi vorbeai la telefon ca să vezi "cînd e liber", iar ea îşi făcea planificarea: zece zile familia Negoiţă, după care douăsprezece zile familia Popescu, după care... Avantajul la dna Roşca, o bătrînică grăsuţă şi cu obrajii atît de albi de parcă ar fi fost tot timpul pudraţi cu făină, era că avea "o cameră separată", cu bucătărie de la fereastra căreia puteai să vezi Crucea. Deci era cameră cu vedere. Doar baia era comună. În rest, dna Roşca nu-şi băga niciodată nasul în sarsanalele tale de la Bucureşti, îţi dădea cheia şi pleca la treaba ei, prin curte. Treaba ta era să urci pe munte, "trasee de o zi". În primele zile erau unele uşurele, "de antrenament", iar prin a patra zi te încumetai să te scoli la ora cinci ca să stai la coadă la telecabină şi să ajungi la Omu. Anul în care nu urcai la vîrful Omu era categoric un an pierdut. Acolo mîncai sandvişuri "din traistă" şi beai un ceai sălciu, apoi coborai pe Valea Cerbului, iar seara, din nou în Buşteni, erai rupt. Te plimbai pe strada principală şi te intersectai cu ceilalţi turişti care "păşuniseră" toată ziua pe la poale, iar acum se mozoleau cu vafe sau ciuguleau zmeură din păhăruţele de plastic ale ţigăncilor, cu elevii veniţi în tabere, zgomotoşi pentru că nu le convenea "programul" făcut de "tovarăşa" lor şi îmbărcaţi în treninguri albastre, toate la fel, te uitai la platoul Bucegilor de unde tocmai coborîseşi şi te simţeai "mare şi tare". "Vezi, noi de acolo venim!" După care, părinţii îşi beau berea lor sau vinişorul de seară, iar tu te mozoleai la rîndul tău cu vreo vafă şi voiai să te pozezi cu ursul sau cu cerbul, însă nu te lăsau pentru că erau "de prost-gust". Pe la zece, toată suflarea Buşteniului, turişti şi localnici, mergea la culcare, se aprindeau felinarele stradale, dar nu şi Crucea, pentru că nu era 23 august şi nu mai aveai ce face. Aşa că mergeai şi tu să te culci "la gazda ta", în cămăruţa de la dna Roşca şi visai un nou traseu pentru a doua zi, cu condiţia să nu plouă. Dacă ploua era cumplit. Stăteai în casă şi pur şi simplu mureai de plictiseală. ...la mare... Tot luna iunie era una propice pentru a face o vizită la biroul ONT de lîngă Bucur Obor (acum acolo e un magazin de pantofi) ca să achiziţionezi "bilete pentru litoral". Ne întîmpinau nişte panouri frumos colorate cu "staţiunile" şi ne lua ceva timp ca să alegem între Venus, Nepun şi Olimp. Saturn nu intra în discuţie, căci era "staţiune de ţărani", iar la hotelurile cu nume de pietre preţioase din Cap Aurora nimereai numai dacă aveai noroc. După ce analizam oferta, ne hotăram asupra unui hotel cu nume de "flori, fete, filme sau băieţi", iar mai apoi îl căutam pe mica hartă "din dotare", ca să vedem cît de aproape este de plajă. Nu eram niciodată mulţumită că urma să stăm la "Carmen" sau la "Florica", şi nu la "Raluca", ce avea un design modern, sau la "Dana", cu o grădină imensă, aproape exotică. Aflam că cei care merg acolo sînt "oameni cu pile" şi mă linişteam. O singură dată, din nu-ştiu-ce motive, n-am găsit bilete şi aşa am ajuns în gazdă la madam Spurcaciu, la Constanţa. O casă cu vreo şase camere, pe o străduţă prăfuită, la zece minute de plajă, e adevărat, însă toate camerele erau ocupate de tot atîtea familii. Dimineaţa stăteam la coadă la baie cîte o jumătate de oră, bărbaţii în slip cu şnur se băteau pe burtă şi rîgîiau discret după micul dejun, copiii chirăiau prin curte, iar damele îşi admirau reciproc costumele de baie cu flori. De-abia aşteptam să ajungem pe plaja unde ne prăjeam, vrînd-nevrînd, tot alături de vecinii noştri "de la gazdă" care intenţionau să se socializeze cu jocuri de cărţi şi de table, dar noi eram nişte sălbatici şi ne certam încontinuu... Un concediu ratat! Tînjeam după anonimatul pe care ni-l împrumuta de regulă camera de hotel. Dar hai mai bine să vedem, poate că au băgat "Pepsi" la Mamaia, dacă nu, să mîncăm nişte clătite cu gem de caise şi cu nisip, doar ca să nu ne întoarcem "acasă", că au venit "ăia" încinşi de la plajă, iar acum stau la coadă la duş. Pînă la urmă tot trebuia să ne întoarcem, fiindcă de regulă părinţii în concediu trag cîte un pui de somn după-amiază şi doar nu puteau să doarmă pe mesele din tablă de la bufetul cu clătite. Între timp, madam Spurcaciu a schimbat cearşafurile cu unele jilave şi a măturat un pic, a strîns pozele de familie de pe recamier, dar a lăsat bibeloul cu lebăda. "Ăia" sînt toţi strînşi la masa de sub nuc, la umbră şi mănîncă pepene. Femeile taie feliile, bărbaţii sorb cu zgomot. "Ce bună-i zama!", exclamă unul din Deva sau din Turda. De la un radio se aude în surdină cîntecul ăla cu "o ultimă ţigară", părinţii se duc să se culce, iar eu n-am ce face, trebuie să mă joc cu copiii şi să mă las supravegheată de părinţii altora. "Ce face aia mică? De ce dă drumul la cişmea!? Pleacă de acolo că se supără madam Spurcaciu... Uite ce i-ai făcut la flori!". ...şi în orice împrejurare Totdeauna i-am invidiat pe "elevii" care mergeau în vacanţe la ţară. Mi se părea un privilegiu să ai pe "cineva" la ţară unde poţi vedea vacile care se întorc de la păscut, poţi da de mîncare la găini, te poţi duce la furat de mere şi te poţi scălda în balta mîloasă de la marginea satului. Din păcate, n-am avut pe nimeni la ţară şi a trebuit să mă mulţumesc cu acele concedii clasice, la munte şi la mare. Vacanţe pe care, dacă nu le-aş privi cu nostalgie, de fapt nostalgia copilăriei, aş putea acum să le cataloghez drept sărăcăcioase şi meschine. Nişte surogate ale bucuriei de a te simţi liber, departe de grijile cu care regimul te împovăra zilnic. Astăzi, gazdele de la munte au fost înlocuite de pensiuni, sejururile pe litoral de vacanţele la bulgari sau la greci. Dar am descoperit de curînd că ţara a rămas ţară. Acolo timpul liber nu s-a comprimat, conform unor "programe" de vizitare a obiectivelor turistice (de tipul "vezi cinci capitale europene în şapte zile!"), dar nici nu s-a dilatat cum se întîmplă acum cînd stai zece zile pe şezlog la piscina hotelului, fără să faci nimic, căci e all-inclusive. E acelaşi timp vechi, dintotdeauna. Duminica trecută, la "băile" din comuna Telega, "mîndria locală", în mijlocul lacului cu apă sărată de dimensiunile unui lighean ceva mai mare, se relaxa "intelectualitatea satului". Dom’ primar, dom’ profesor, dom’ părinte şi alţi cîţiva domni cu funcţii şi răspundere stăteau în cerc, un pic piliţi sau doar ameţiţi de la soarele care îi bătea în cap, apa sărată îi ţinea la suprafaţă de parcă s-ar fi sprijinit pe braţele unor fotolii şi comentau "problemele comunei": care fură, care face afaceri şi cu cine, imbecilul care va fi făcut cetăţean de onoare la Filipeşti etc. Iniţial, scena mi-a amintit de filmele bune ale lui Daneliuc, apoi am privit în jur şi am văzut şi alţi oameni care îşi petreceau "timpul liber" la băi: bărbaţi în slip cu şnur, care se mîngîiau pe burtă şi rîgîiau discret după o sorbitură lungă de bere, femei în costume de baie ieftine, cu flori, descusute pe alocuri, copii care se jucau la cişmeaua de la duşuri, se stropeau cu apă şi rîdeau.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.