Discuţiile în contradictoriu: bune sau nebune?

Ana-Aurelia HUŢANU
Publicat în Dilema Veche nr. 700 din 20-26 iulie 2017
Discuţiile în contradictoriu: bune sau nebune? jpeg

Vine uneori cîte un subiect în discuție și, din senin, un om de bine, un om „cu frică-n Dumnezeu“ ridică mîinile la piept, se dă înapoi (se îndepărtează un pas, iar dacă stă pe scaun își îndreaptă spatele ca să ia distanță) și zice „nu vreau să ne certăm“, îngrozit de parcă cine știe ce dezastru iminent, ce catastrofă planetară, ce conflagrație mondială, ce furtună în paharul lui cu apă ar putea izvorî dintr-un simplu exercițiu mental.

Cuvîntul ăsta, „ceartă“, mă pune în dificultate fiindcă eu nu reușesc să îl asociez niciodată cu schimburile civilizate de idei, iar în altfel de schimburi, necivilizate, nu mă bag. În capul meu, cearta e o chestie majoră, profund dezamăgitoare și neplăcută, cu risc de a degenera în violență fizică sau verbală care, în cazul celor expansivi, poate implica decibeli mulți și/sau cuvinte ofensatoare, grave, iar în cazul altora mai reținuți – cîteva replici tăioase, reci, care nu lasă loc de interpretare în ceea ce privește nemulțumirea, ducînd la încetarea legăturilor dacă nu de tot, atunci pentru o perioadă semnificativă de timp, suficient cît s-o simți.

E o vorbă care se aplică în toate aspectele vieții de zi cu zi, din care conflictul nu poate face excepție: „Nu problema e problema, ci atitudinea ta față de problemă“. Definirea unei interacțiuni ca fiind conflictuală este subiectivă, dar nu atît de arbitrară pe cît s ar putea crede. Copii fiind, ne certam și ne împăcam din te miri ce, țineam rîci o perioadă – chiar și cîțiva ani –, după care ne revedeam ca adolescenți sau ca adulți fără să mai știm de unde apăruse „vrajba“ și de ce n-am încheiat-o mai devreme. În anii de școală, de la clasele primare pînă la master inclusiv, mă trezeam cu mîna pe sus și intram în dezbateri de idei cu profesorii și colegii pînă se termina ora, după care eram fresh, revigorată și gata de o nouă materie, cu etichetele de „îndrăzneață“, „dezghețată“ și „înfiptă“ lipite pe frunte. La serviciu nu aveam rețineri să-mi exprim părerile chiar și în fața unora care știam că nu-mi împărtășesc convingerile deoarece vedeam în asta o atitudine sănătoasă de respect, propice creșterii și dezvoltării intra- și interpersonale. Bineînțeles, rareori ceilalți percepeau lucrurile aidoma mie, mai ales una dintre colege, care avea o teamă patologică față de orice fel de confruntare de idei și începea – chiar și numai la gîndul că ar putea fi într-o postură antagonică față de cineva – să dea pe dinafară tot felul de reacții fiziologice care mai de care mai aberante, corpul ei fiind o oglindă în mișcare, frustă și manieristă, a disconfortului interior. Prin natura meseriei, intru în contact cu tot felul de lume și am ocazia să explorez îndeaproape mecanismele disfuncționale de comunicare, în special acumulările de frustrare pe fondul capacității reduse de exprimare a propriilor așteptări și nemulțumiri. Întîlnesc săptămînal, dacă nu zilnic, oameni cu educație tradițională care se mîndresc cu faptul că nu au nici un conflict cu nimeni, că sînt buni cu toată lumea, în vreme ce toți ceilalți sînt răi și mincinoși. Proiecție în toată regula. Confruntați cu propria incapacitate de comunicare adecvată a așteptărilor și nemulțumirilor pe care le acumulează în raport cu ceilalți, la ideea de a se exprima în acest sens mă privesc cu o expresie de „așa ceva nu se cade“ și iau o atitudine de martir, inclusiv în relația de cuplu, unde fiecare își duce crucea și mai degrabă ar bea oțet decît să spună „Știi, mi-ar plăcea tare mult să facem – sau să nu mai facem – asta“. Legat de poziția de victimă față de minciunile celorlalți, le aplic un inventar de personalitate cu scală de minciună inclusă la care mai toți înregistrează scoruri uriașe și le explic că tendința de fațadă, nevoia de a da bine în ochii altora „înflorind“ pe ici, pe colo, cu orice ocazie, propria imagine tot minciună se cheamă și că nu sînt în cea mai potrivită postură de a arunca cu piatra. Le mai povestesc și că oamenii nu sînt capabili, prin natura lor, să spună sincer și întotdeauna absolut tot ce le trece prin cap, poate doar în cazul anumitor tipuri de retard sau de traumatisme cranio-cerebrale, în rest noi toți dispunem de cenzuri normale care ne permit să funcționăm în so­cie­ta­te, fără de care lucrurile ar degenera considerabil.

Dacă măcar o parte din cei cu care intru în contact zilnic pricep ce spun eu aici, o lasă mai moale cu așteptările nerealiste și mai zic din cînd în cînd, frumos și elegant, ce-i supără, atunci nu mi-am răcit gura de pomană.

Implicarea în discuții în contradictoriu nu ține doar de vîrstă și de personalitate – copiii și tinerii, îndrăzneții și dezinhibații, dominatorii și amatorii de lupte de putere, așa cum am menționat mai sus, fiind mai predispuși –, ci și de miză. Pot să înțeleg de ce unii preferă autocenzura în locul exprimării libere, fie ea și diplomatică. Cu timpul, prioritățile se schimbă și, odată cu dezvoltarea conștiinței și a stimei de sine, dar și cu apariția oboselii cronice și apatiei sociale, alte lucruri – precum liniștea interioară și preocupările personale – devin mai importante decît să te impui în fața cuiva, să te faci corect înțeles sau să fii aprobat de alții. În ultimii ani, din ce în ce mai mult aleg să tac în loc să dezbat idei fiindcă nu mai am cu cine mă angaja în conversații interesante, stimulative, toți avem serviciu și familie care ne ocupă mai tot timpul, întîlnindu-ne mai rar decît din an în Paști, iar interacțiunile banale, rutiniere, obligatorii ale vieții de zi cu zi nu îndeplinesc criteriul calitativ care să mă atragă și să mă motiveze, așa că cel mai adesea îmi spun „naaaaaa, nu merită“ și trec peste. Aș utiliza cu plăcere sarcasmul, dar experiența m-a învățat că oamenii în general nu pot duce așa ceva, nici sensibilii, nici glumeții, chiar și sarcasticii înșiși avînd orgoliul deosebit de fragil. Sarcasmul e bun doar cînd e impersonal, în bancurile seci! În situațiile în care se impune atingerea unui aspect delicat, cu potențial controversat, prefer așadar s-o fac elegant, construind în­tîi un raport solid, bazat pe respect, prin concentrarea pe resursele de care dispune celălalt. Cît despre ceartă în sensul ei sonor, intens, explicit, dezorganizat, vulgar, îmi provoacă repulsie. Nu îi neg rolul detensionant pe termen scurt, însă am o problemă cu consecințele pe termen lung, avînd în vedere că astfel de interacțiuni brute erodează în timp totul în jur ca o apă care sapă, sapă, sapă pînă crapă și cea mai dură rocă, nelăsînd în urmă decît mîl.

La întrebarea dacă discuțiile în contradictoriu sînt bune sau nebune nu pot să răspund decît cu depinde. Constatăm că în anii tinereții intrăm mai ușor în dispute, însă pe parcursul vieții facem asta din ce în ce mai rar fiindcă din confruntări nu ai cum să nu te alegi cu cîteva cicatrici. Cu excepția cazurilor în care cenzurile nu sînt alterate de interese pecuniare, de consumul excesiv de alcool sau fragilizate de un mediu brut ce favorizează descărcările de agresivitate, înveți să-ți alegi bătăliile. 

Ana-Aurelia Huțanu este psiholog la DGASPC Neamț și doctor în psihologie.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.