Diplomaţia culturală fără complexe

Publicat în Dilema Veche nr. 238 din 4 Sep 2008
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

A fost o vreme cînd debutam ca organizator de evenimente culturale. Nu ajunsesem încă să conduc un masterat de management în Franţa, nici să scriu un studiu comparativ, publicat la Amsterdam, despre educaţia în management cultural în Europa. Pe vremea aceea, un prieten englez mi-a spus următoarele: "Cînd trebuie să decid asupra unei orientări de programare aici, la Royal Court, răspund, aşa cum o fac scoţienii, la două întrebări: why? - de ce fac asta? şi why not? - adică, de ce n-aş face-o?!". Pînă astăzi mi se pare a fi sinteza ideală a nevoii de a defini o linie directoare, o filozofie fondatoare a organizaţiei pe care o conduci. În cazul unui institut cultural plonjat în inima Manhattan-ului şi moştenitor al unui lung interval de toamnă gri pe harta newyorkeză, riscul de a răspunde credibil acestor două întrebări se dovedeşte a fi o serioasă provocare. Una adresată ideii atît de bine conservate în România de după ’89, că artele trebuie să servească, înainte de toate, o clientelă consensuală, şi nu să reprezinte un avanpost (poate controversat, dar tocmai de aceea atractiv) al emancipării şi al conectării naţionale cu diversitatea lumii. Într-adevăr, ce tip de gust trebuie să satisfacă programarea ICRNY? Ideal ar fi să răspundă tuturor preferinţelor: celor ale diasporei nostalgice, celor ale noilor reprezentanţi ai generaţiei de expatriaţi şi, în acelaşi timp, celor ale gustului unui public american care aşteaptă "culoare locală", dar şi entertainment, originalitate şi valori tradiţionale, arte patrimoniale şi arte emergente şi a cărui răbdare de a descoperi este oarecum egală cu fracţiunea unei secunde. Ei bine, da, asta ar fi ideal, dar este nerealist şi imposibil dintr-o perspectivă profesionistă. Nici o organizaţie culturală serioasă nu se poate adresa în acelaşi timp unui public atît de vast ca aşteptări, preferinţe, gusturi. Fiindcă a te adresa tuturor devine a nu te mai adresa de fapt nimănui, a nu fi în stare să îţi constitui profilul, să îţi defineşti linia de acţiune, pe scurt, să exişti şi să devii credibil şi identificabil într-un spaţiu dat. Pe de altă parte, nimic din ceea ce face o programare interesantă în contextul exterior ţării nu poate fi analizat cu aceleaşi instrumente de evaluare pe care le folosim cînd ne plasăm din perspectiva internă a instituţiilor şi gusturilor naţionale. De ce, aşadar, programăm şi susţinem la New York artişti ca Perjovschi şi Bejenaru, pe cei de la Galeria Plan B, pe Gianina Cărbunariu sau pe Peca Ştefan, pe Saviana Stănescu sau pe Nina Cassian, pe Matei Varga sau pe Lucian Ban, pe Eduard Gabia sau pe Dan Sociu? De ce ne angajăm de doi ani de zile în multiple restrospective cinematografice româneşti şi prezentări ale noului val de regizori, care culminează la Lincoln Center cu prima trecere în revistă a cinematografului românesc din anii ’50 încoace? De ce susţinem promovarea lui Cristian Mungiu pentru LA Critic Awards şi pentru Golden Globe şi Oscar? De ce iniţiem şi realizăm la ICRNY Academia Itinerantă Andrei Şerban şi albumul retrospectiv al activităţii internaţionale a acestui mare artist care trăieşte în America şi este considerat printre cei cinci regizori care au marcat secolul al XX-lea, alături de Brook şi Wilson? De ce vrem să aducem în toamnă la New York Librăria Cărtureşti? În primul rînd, pentru că toate aceste nume, toţi aceşti artişti reprezintă un interes şi o sursă de credibilitate pentru una sau mai multe organizaţii americane al căror public devine astfel, din indiferent, atent şi interesat de creatorii din România. În al doilea rînd, pentru că Andrei Şerban, Mungiu sau Perjovschi sînt garanţia unei dinamici de modernizare a percepţiei exclusiv tradiţionaliste întreţinute şi fixate încă în percepţia "oficială" despre o naţiune postcomunistă. Or, ceea ce trebuie azi cucerit în favoarea noastră este un public cosmopolit, emancipat, modern, obişnuit cu transferul şi multiplicarea informaţiei. Insularitatea unei clientele conservatoare, oricînd gata să aprecieze doar valorile sigure ale artelor, izolează şi restrînge aria de vizibilitate a oricărei culturi europene în spaţiul american. O asemenea politică a diplomaţiei culturale e depăşită şi, pînă la urmă, total ineficientă. Abia în faţa unei asemenea politici exclusiviste a culturii "de export" putem afirma că banii contribuabilului sînt prost alocaţi. Fiindcă se întreţine astfel o inerţie de percepţie care limitează deschiderea către un public potenţial mult mai larg. În fine, unui observator neutru îi este foarte uşor să remarce cît de mult ne concentrăm încă pe valoarea patrimonială a reprezentativităţii culturii naţionale. O facem din nesiguranţă, din criză identitară, din incapacitatea de a ne elibera de sub vălul încă atît de persistent al artelor ca instrument de propagandă. Or, în perioada actuală, în lumea globalizată, fără centru, unde tinerii duc o viaţă reală şi multe vieţi virtuale, unde companiile îşi bazează politica de expansiune pe reţele şi conectivitate, iar cultura întreprinderii monolitice a dispărut de mult, sînt artele vii, creativitatea, riscul neobişnuitului, a ceea ce va deveni cîndva patrimonial care asigură cheia existenţei vizibile. Excepţia culturală românească îşi poate găsi în chiar această practică a încurajării constante, decomplexate, a artelor emergente, adevărata voce cu accent unic şi original în contextul schimburilor culturale. În ultimele zile, ascultînd explicaţiile pe care le dădeam despre oportunitatea organizării la New York a expoziţiei de street-art "Fredom for Lazy People", un prieten apropiat mi-a spus că vorbesc prea complicat. Am meditat la asta şi am înţeles că da, vorbesc prea complicat fiindcă sînt atentă la nuanţe. Iar nuanţele sînt importante nu numai deoarece "diavolul zace în ele", cum spun francezii, ci mai ales fiindcă, în lipsa nuanţelor, toate totalitarismele stau la pîndă. Corina Şuteu este directoarea Institutului Cultural Român din New York.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.