Din fundul grădinii la capătul lumii
Pe vremea cînd, în Germania primilor ani de după război, concediile petrecute în Italia sau Spania, în căutarea soarelui şi a rîvnitului dolce far niente, încetaseră să mai fie un lux, în România, la început de an şcolar, cîte un puşti – care se credea mai isteţ – se lăuda că şi-a petrecut vacanţa în RFG. Urma o nedumerire uşor invidioasă, dezamorsată printr-un hohot de rîs de călătorul imaginar: RFG înseamnă refugiu în fundul grădinii!!!
O formulă contrastînd dramatic azi cu impetuoasa expansiune la scară planetară a turismului în masă. Idealurile însă, în bună parte, au rămas aceleaşi ca pe vremea lui Baudelaire: lux, calm şi voluptate. Şi mai mult soare – mă simt tentată să adaug, după o vară noroasă, ploioasă şi rece în Germania, ca în mai tot apusul şi nordul Europei… Unde, cu ani buni în urmă, verile erau, ca şi zăpezile de altădată din balada lui Villon, „ca la carte“, chiar şi pe ţărmurile Atlanticului, ale Bretaniei, ale Finis terrae, cum numiseră romanii capătul lumii luate de ei în stăpînire, înainte de a fi ajuns şi dincolo de Canalul Mînecii. Bretania avea să devină, ani buni la rînd, după plecarea definitivă din ţară, ţinutul în care aveam să petrec vacanţe unice, de neuitat cu familia şi prietenii francezi.
Într-una din primele veri bretone, am fost confruntată cu o problemă de „imagologie“ turistică. Eram încă proaspăt sosiţi în Apus, dornici să vedem cît mai multe, nevoiţi să cheltuim cît mai puţin. Am ajuns la Plouguerneau, la orele prînzului. De acolo, cu o barcă sau un vaporaş, se putea ajunge pe Île de la Vièrge, unde se înălţa cel mai mare far de piatră cioplită din Europa, căptuşit în interior cu dale de faianţă opalină. Dar în Franţa, la orele amiezii, se închid şi prăvăliile, şi birourile turistice. Aveam nişte tartine cu noi, ne-am aşezat pe o bancă la marginea falezei spre a ne lua prînzul. Deodată un bărbat mai vîrstnic, solid, s-a apropiat şi ne-a întrebat: „Sînteţi germani sau olandezi?“. Nu era cazul să-i explicăm odiseea noastră, aşa încît am răspuns că venim din Germania. „Am ştiut eu“, a răspuns interlocutorul nostru. „Numai germanii şi olandezii îşi mănîncă tartinele pe stradă şi nu merg la prînz la restaurant.“ Am profitat de volubilitatea interlocutorului nostru, ignorînd dispreţul său faţă de obiceiurile barbare ale vecinilor de peste Rin, şi l-am întrebat cum putem ajunge pe insulă. Greu – fiindcă abia după-amiază era prima cursă. Dar are el un amic, pescar, care ne poate duce. Ceea ce s-a şi întîmplat. Ajunşi la far, un miros îmbietor de unt, usturoi şi peşte proaspăt fript ne-a gîdilat nările. Paznicii îşi pregăteau prînzul. Farul era oficial închis. Dar, din vorbă în vorbă, explicîndu-le că venim din Lesneven, unde am închiriat o căsuţă, că trebuie să ne întoarcem mai devreme, că ne aşteaptă pescarul cu barca, i-am convins să ne dea cheile şi am putut urca singuri, în vîrful farului. Reveniţi pe ţărm, am intrat într-o tutungerie să cumpărăm cărţi poştale. Pe una dintre ele, figura în imagine – nimeni altul decît bărbatul corpolent care ne-a „acostat“ pe cînd ne consumam tartinele. Vînzătoarea, mai vîrstnică, ne-a întrebat de unde venim. „Din Germania“ – am răspuns. „Aha, veniţi aici ca să ne cumpăraţi tot, casele, grădinile...“ După un moment de perplexitate, i-am răspuns că, de vreme ce pe case şi garduri sînt puse afişe „De vînzare“, oricine este liber să le cumpere.
În ultimii ani ai sejurului nostru breton, marii cumpărători ai caselor de vînzare nu mai erau germanii, ci englezii... Care de altfel sînt şi cei care au instituţionalizat şi turismul în masă, graţie inventivităţii venerabilului Thomas Coock, la început de secol XX. De atunci, noua formulă de turism s-a globalizat, deviza părînd a fi „Turişti din toate ţările, uniţi-vă!“.
Hotelurile se înşiră azi aidoma unor silozuri pe ţărmurile Mediteranei şi ale Mării Negre, cresc pînă la cer în Emiratele Arabe Unite şi Singapore, adevărate turnuri Babel cu sau fără wellness şi spa, cu sau fără all inclusive.
Formulele individualizate de concediu la bordul unor iahturi, sub acoperişul ori pe terasa unor vile luxoase ascunse de văzul lumii pe ţărmuri şi pante de vis, în bungalow-uri sau colibe şic cu toate facilităţile civilizaţiei moderne, la umbra unor palmieri pe insule din mările sudului s-au globalizat şi ele pentru cei cu dare de mînă, aşa încît specificul naţional al petrecerii vacanţelor riscă să dispară. Rezistă sporadic, dar cu tendinţă de revenire, formulele tradiţionale, individualizate, vacanţele în familie sau cu prietenii, în acelaşi loc, an de an, la munte sau la mare, agroturismul, turismul cultural, vacanţele în rulotă…
Hans Magnus Enzensberger, autorul unei antologii de texte despre vacanţe ratate, dădea luxului o definiţie minimalistă: spaţiu, linişte, aer curat… Paradoxal, cei rămaşi acasă, fie la ţară, fie în oraş, în Germania (în această vară care nu şi-a meritat numele), au putut beneficia în parte tocmai de aceste atribute după care cei stresaţi şi nu puţini la număr tînjesc întregul an…
Iar unul dintre efectele benefice ale morocănoasei veri a fost o neaşteptată sporire a numărului de vizitatori ai muzeelor şi de spectatori în sălile de cinema…
Privind cerul înţesat de nori burtoşi, sorbind cu ochii verdele suculent al vegetaţiei, sub adierea răcoroasă pe cînd sudul Europei gemea sub temperaturi toride, am priceput, pentru a cîta oară, de ce în primul rînd goana după soare îi transformă pe locuitorii Germaniei în campioni ai turismului… Chiar şi în acest an, bîntuit de o criză despre care nimeni nu ştie cum şi cînd se va termina.
Dar cum în tot răul este şi un bine, germanii despre care se spune că trăiesc spre a munci par a se supune, prin forţa împrejurărilor, tot mai frecvent, imperativului carpe diem. Pleacă şi se întorc din vacanţă…
Rodica Binder este jurnalistă la Deutsche Welle.
