„Dilema veche” este o revistă bună

Publicat în Dilema Veche nr. 850 din 23 - 29 iulie 2020
De la Bacalaureat la dreptul moral jpeg

Adevărul este că există mai multe adevăruri. Adesea, nu mirajul minciunii ne înstrăinează de adevăr, ci deruta în fața pluralității sale. „Même si nous voulons que la vérité soit au singulier, l’esprit de vérité est de respecter la complexité des ordres de vérité; c’est l’aveu du pluriel” – scrie undeva Paul Ricœur. Credința noastră, a creștinilor, în adevărul unic nu contravine deloc observației că adevărul în lumea noastră este plural, căci acel adevăr unic este de natură transcendentă și el este spart în milioane de cioburi odată ce se imanentizează. De aceea avem împrejur adevăruri disparate sau chiar fragmente de adevăr, iar aparenta lor incoerență ne derutează, ne rătăcește. Așa se face că ajungem, amuzați, să ne dăm seama că adevăr grăiesc bancurile cu rabini care dau dreptate tuturor: „Și tu ai dreptate… și tu ai dreptate… și tu ai dreptate…”.

Legătura dintre adevăr și dreptate se impune oricui de la sine; este, cum s-ar spune, de bun-simț. Găsește adevărul într-o dispută și vei ști imediat de care parte este dreptatea. Cînd adevărul a încetat să mai fie gîndit ca o prezență integrală, în logica terțului exclus, și a devenit o prezență dozată, fiind prezent în ambele părți ale unei dispute, poate într-una mai mult, poate în cealaltă mai puțin, și dreptatea a devenit ceva ce se împarte ca la farmacie: o doză de-o parte, o altă doză de cealaltă parte. Dar chiar și această operațiune urmează cu strictețe efortului de a afla cum se distribuie adevărul între părți. Dai atîta dreptate unei părți cît adevăr se află în susținerea ei.

Misiunea judecătorului este aceea de a face dreptate combinînd doi factori: legea și adevărul factual. Legea se cere a fi cunoscută, firește, din studiu. Adevărul factual se cere, însă, a fi descoperit. Ceea ce bulversează adesea pe oricine ajunge cu vreo pricină în fața unui judecător este insistența cu care acesta cere probe. Probele, în limbaj juridic, sînt dovezi că un fapt s-a petrecut; mai rar, că un fapt nu s-a petrecut. Aceste dovezi, însă, sînt primite de judecător doar dacă îndeplinesc anumite exigențe. Ideea este ca probele însele să nu dovedească neadevăruri, așa că legea cere fiecărui tip de probă să îndeplinească anumite condiții pentru a putea fi luată în considerare. Pe de o parte, sînt susțineri care nu se pot dovedi decît cu anumite probe (dreptul de proprietate se dovedește numai cu înscrisuri, cu o singură, rară excepție). Pe de altă parte, aceste probe sînt ierarhizate ca putere doveditoare (o probă cu înscrisuri va fi, în general, mai convingătoare decît una cu martori). Apoi, între înscrisuri există putere doveditoare diferită: cel autentic (autentificat) va fi mai puternic decît cel sub semnătură privată care va fi mai puternic decît un înscris nesemnat. În fine, în funcție de natura procesului, probele se administrează și se consideră diferit. În procesul penal sînt reguli aparte față de cele din procesul civil. Astfel, în interiorul dreptului s-a dezvoltat o adevărată știință, ceva ce poate fi o știință generală a probelor, și care se studiază dispersat, în fiecare ramură de drept specifică, tocmai pentru că aceste reguli diferă de la o ramură de drept la alta.

Ce vreau să spun este că efortul judecătorului de a afla adevărul factual într-un proces, pentru ca apoi să aplice legea potrivită, trebuie să se supună unui set atît de stufos de reguli încît mai toată lumea a ajuns la concluzia că ceea ce el va găsi nu va fi adevărul și o specie a lui, numit adevăr judiciar, adică acel adevăr care reiese dintr-o cercetare ce urmează regulile procesului judiciar. De aici și posibilitatea erorilor judiciare. Lipsa unor probe poate duce la imposibilitatea de a condamna pe adevăratul făptuitor, după cum precaritatea probelor poate duce la condamnarea cuiva care nu a săvîrșit fapta. Așadar, adevărul judiciar nu este doar un adevăr dovedit, ci un adevăr dovedit într-un anume fel, și anume în felul conform regulilor procesului judiciar. Întrebarea firească, mai departe, este aceea referitoare la regulile după care trebuie administrate și interpretate probele judiciare. Cine le face? Ei bine, aici răspunsul este puțin depresiv, admit: Parlamentul. Să uităm, totuși, pentru cîteva minute cum arată Parlamentul României. Să rămînem în teorie. Așadar, regulile de validare a probelor într-un proces nu sînt deloc științifice, ele fiind stabilite de oameni strînși în partide politice, într-un organism politic, pe baza experienței și cunoștințelor lor.

Adăugați și faptul că judecătorul nu poate aspira la alt adevăr decît la cel judiciar. Ba mai mult, nici nu are voie să țină cont în împărțirea dreptății de un alt adevăr decît de cel judiciar. Exact regula care îi impune cum să găsească acest adevăr îl și limitează strict.

Complicată și derutantă treabă! Ani de zile, pagina a doua a revistei noastre s-a deschis cu un dialog pescuit de Radu Cosașu dintr-o povestire de Faulkner: „«Adevărul nu se confundă întotdeauna cu dreptatea.» «Unde ai citit asta?» «În toate cărțile bune.»“. Dilema veche este o revistă bună!

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.