Mărturisesc că nu-mi imaginam amploarea, importanța și ramificațiile temei digitalizării patrimoniului, înainte să fi parcurs acest Dosar, pe care l am alcătuit la imboldul dlui Emanuel Conțac, un vechi luptător în slujba acestei cauze.

La o primă vedere, digitalizarea poate părea, pentru scepticii tehnologiei, un capriciu informatic, un moft multimedial, o modalitate de a sublima tipăritura solidă în favoarea unui material volatil, explorabil cu smartphone-ul, cu calculatorul sau cu alte gadgeturi de ultimă și trecătoare generație. Ceea ce e cu totul greșit. Digitalizarea e un instrument solid de lucru, care permite accesul larg la un fond de carte rar, și consultarea unor documente fragile fără a periclita originalul. Imaginați-vă cum ar arăta, în lipsa replicilor digitale, lucrările de referință și cărțile rare, după nenumărate sesiuni de răsfoire și de răstignire pe sticla copiatoarelor. În plus, prezența simultană a copiilor digitale în mai multe locuri – orașe, țări sau continente – reprezintă, în eventualitatea unor dezastre, o șansă în plus de supraviețuire pentru memoria culturală a umanității.

În România, starea digitalizării este, cu puține excepții, proastă. O regretabilă consecvență face ca pattern-ul bine-cunoscut din domeniul construcțiilor de autostrăzi, al reabilitării clădirilor de patrimoniu și al altor proiecte de modernizare a infrastructurii să se aplice și în cazul digitalizării patrimoniului: dezinteresul și incompetența instituțională, amînările de tot felul, refuzul ajutorului străin, licitațiile contestate la nesfîrșit, execuția tehnică slabă şi incompletă.

Întîlnim, în acest Dosar, o gamă vastă de „sugestii și reclamații“, unele mai îndreptățite ca altele. Există critici constructive, „la rece“, cu privire la lacunele legislative, legile proaste – dar temeinic aplicate, lipsa cronică de bani și de personal, prioritizarea greșită la nivelul instituțiilor – și constatări disperate, „la cald“, despre blestemul geopolitic (estul înapoiat), corupția eternă, prostia funciară, reaua-voință, somnul cel de moarte….

În tot cazul, o concluzie inevitabilă este că inițiativa, bunăvoința și disponibilitatea de a ajuta gratuit sînt privite, prin partea locului, cu suspiciune. Citind despre cazul Muzeului Olteniei, care s-a opus din răsputeri digitalizării pro bono a Tetraevanghelului grec din propria colecție, mi-am amintit de bancul cu olteanul călări care, contrariat de volubilitatea amabilă a unui trecător, îl repede iscoditor: „Măi, tu vrei să-mi furi calul!“

Ilustraţie de Ion BARBU