Dialog cu Alice GEORGESCU

Publicat în Dilema Veche nr. 93 din 27 Oct 2005
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

CE face un critic de teatru? Rostul şi rolul criticului (de teatru) în România este, ca şi multe alte lucruri din ţărişoara noastră (despre care, dacă te uiţi pe un planiglob, constaţi că nu-i chiar aşa de mititică, fapt ce agravează, cumva, situaţia - toate situaţiile), este - ziceam - deturnat şi falsificat. Oriunde în altă parte, criticul... critică; de aceea este plătit (bine sau foarte bine) de către ziarul sau revista unde e angajat sau unde colaborează: ca să meargă la spectacole şi apoi să le spună altora - mai mulţi şi mai puţin firoscoşi - dacă să meargă şi ei la acele spectacole (dînd bani buni pe bilet!) sau nu. Este o poziţie oarecum de forţă - de autoritate, în orice caz - avînd preţul ei: recent, în străinătate, cineva care a făcut un interviu cu titularul cronicii dramatice de-acum cîţiva ani de la Times -ul newyorkez îmi povestea că acela se deplasa doar însoţit de o gardă de corp, întrucît, la sumele uriaşe ce se investesc, de pildă, într-o montare pe Broadway, o critică demolatoare poate aduce ruina vreunui magnat, care dispune, ca tot magnatul, de "băieţi" gata să-l scape de indivizii supărători; omul în chestiune nici nu a rezistat pînă la capăt presiunii psihice şi, la un moment dat, s-a lăsat de meserie. Desigur, acesta este un exemplu extrem; în Europa nu-i chiar aşa, dar, şi aici, criticul tot asta face: critică (şi, cel mult, predă cursuri de teatru la institute, colegii etc.), iar în acest scop se duce pe banii lui la festivalurile din ţară sau din lume - practica frecventării teatrului/teatrelor din oraşul de reşedinţă pe bază de invitaţii gratuite există şi la alţii, însă părerile asupra ei sînt foarte împărţite -, păstrînd, cu oamenii despre care scrie, relaţii civilizate, dar oarecum distante, ca să zic aşa. La noi (şi vorbesc şi despre mine cînd spun asta), criticul participă mult mai strîns la viaţa cotidiană a instituţiei teatrale: traduce piese, colaborează cu directorii de scenă la dramatizări sau adaptări, conduce colocvii organizate de un teatru sau altul, ba chiar conduce festivaluri, fără a înceta, în acest timp, să scrie cronică. Nu cred că e un lucru normal, chiar dacă, aşa cum am spus, eu însămi îl fac (dar cîte lucruri anormale nu facem - şi la cîte lucruri scandalos de anormale nu asistăm - zilnic, fără ca măcar să le mai observăm anormalitatea?) şi chiar dacă unii, inclusiv practicienii scenei, sînt de părere că astfel teoreticienii ajung să cunoască mai bine realitatea despre care scriu. Cred că este, ca şi multe altele, efectul confuziei şi al "neaşezării" care minează întreaga viaţă publică românească. Dar nu-i creşte, astfel, "autoritatea"? După părerea mea, la noi autoritatea criticului - atîta cîtă e, atîta cîtă se pricepe el să facă a i se recunoaşte - se exercită strict în interiorul "breslei"; cu alte cuvinte, persoanele interesate efectiv de opinia lui, de "diagnosticul" valoric pe care îl oferă (sau ar trebui să-l ofere) o cronică teatrală, sînt exclusiv oamenii de teatru. De pildă, se întîmplă ca unii directori de teatru să se orienteze, în contactarea şi mai ales, ca să fac un calambur, în contractarea unui regizor, după elogiile sau reţinerile exprimate de critici la adresa respectivului regizor; spus pe şleau: mărimea sumei pe care o primeşte un director de scenă de la teatrul unde colaborează se stabileşte, uneori, şi în funcţie de "presa" omului. De asemenea, cînd îşi propun spectacolul spre participare la un festival, din ţară sau din străinătate, regizorii sau/şi directorii ataşează, de obicei, şi extrase (favorabile) din cronici. În fine, un actor este întotdeauna curios să ştie "ce zice de el" cutare ziar sau (mai des) cutare cronicar, dar şi "ce zice de ăilalţi", adică de parteneri, fie aceia prieteni sau duşmani; în funcţie de cum se manifestă pe aceste coordonate, cronicarul este decretat blînd sau dur, corect sau părtinitor, ba chiar priceput sau nepriceput. În rest, "publicul larg" autohton este, mă tem, perfect nepăsător faţă de opinia critică propriu-zisă, fiind mult mai sensibil la încîntările sau nemulţumirile teatrale ale rudelor, prietenilor, cunoştinţelor; mai nou, a început să reacţioneze (direct proporţional) la gradul de agresivitate al "promovării" unui spectacol sau altuia. Din cît am putut să-mi dau seama, cei care citesc rubricile de cronică dramatică sînt atenţi, cel mult, la felul cum scrie cronicarul şi la măsura în care diagnosticul aceluia coincide sau nu cu propria lor impresie despre un anumit spectacol. Personal, mă declar satisfăcută cu atît, pentru că n-am nici o veleitate să fiu "lider de opinie".

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Cât vor plăti turiștii pentru o noapte de cazare în Mamaia, de 1 Mai: prețurile concurează cu cele din Dubai
Pentru minivacanța de 1 Mai, cele mai căutate stațiuni rămân Mamaia Nord și Vama Veche. Hotelierii și comercianții au majorat prețurile, concurând cu destinațiile de lux de pe planetă.
image
Penurie de alimente și creșteri de prețuri fără precedent în Marea Britanie din cauza vremii nefavorabile. „Piețele s-au prăbușit”
Marea Britanie se confruntă cu penuria de alimente și cu creșterea prețurilor, deoarece vremea extremă legată de schimbările climatice provoacă producții scăzute în fermele locale și în străinătate, potrivit The Guardian.
image
Kremlinul cumpără Găgăuzia folosind o schemă sovietică
Într-o analiză pentru CEPA Irina Borogan, jurnalistă de investigații, și Andrei Soldatov, expert în serviciile secrete ruse arată mecanismul prin care regimul Putin cumpără în mod deschis influență în țările vecine.

HIstoria.ro

image
Căderea lui Cuza și „monstruoasa coaliţie”
„Monstruoasa coaliţie“, așa cum a rămas în istorie, l-a detronat pe Alexandru Ioan Cuza prin lovitura de palat din 11 februarie.
image
Un proces pe care CIA l-a pierdut
În toamna lui 1961, CIA se mută din Washington în noul şi splendidul sediu de la Langley, Virginia.
image
Oltcit, primul autovehicul low-cost românesc care s-a vândut în Occident
La Craiova se produc automobile de mai bine de 40 de ani, mai exact de la semnarea contractului dintre statul comunist român şi constructorul francez Citroën. Povestea acestuia a demarat, de fapt, la începutul anilor ’70, când Nicolae Ceauşescu s- gândit că ar fi utilă o a doua marcă de mașini în România.