Dezvoltare, progres, viteză

Dominic NEGRICI
Publicat în Dilema Veche nr. 768 din 8-15 noiembrie 2018
Dezvoltare, progres, viteză jpeg

La o privire comparativă, omul de acum zeci ori sute de mii de ani și omul contemporan nu au mai nimic în comun. Și totuși, cele două entități împărtășesc un bagaj genetic absolut identic, cel al lui Homo sapiens. De aceea, orice dezbatere pe subiectul dezvoltării umane trebuie să se concentreze asupra modului în care specia umană a reușit să și moduleze și să-și modeleze, în felurite combinații, datul biologic (baza materială a potențialității), să testeze aceste recombinări (ori să le supună unor probe exterioare) și să le „ștafetizeze“ transgenerațional. Ciclul progresului uman arată astfel: întîi ne asigurăm că input-ul în piața ideilor este cît mai diversificat (maximizarea diversității), deci perseverăm în păstrarea și ranforsarea unui climat social propice creativității; apoi sprijinim o decantare naturală a utilității acelor idei, iar aici este necesar să punem în aplicare principiul autoreglării pieței, permițînd economiei epistemice să se dezvolte, conform dinamicii dintre cerere și ofertă; în sfîrșit (și aici e partea dificilă), ne asigurăm că toate ideile rămase (ne) sînt benefice, căci nu există, din păcate – oricît de idealiști am fi –, o sinonimie perfectă între idei utile și idei benefice.

În orice caz, conceptul de dezvoltare umană se cuvine a fi analizat în contextul progresului Ideii și al succesului înregistrat de aceasta. De-a lungul întregii noastre istorii, ideea dezvoltării umane a fost constrînsă la o strictă recombinare a acelorași ingrediente inițiale, intra-specie. Aflîndu-ne deci sub tirania acestei taxonomii istorice, sîntem nevoiți să admitem că nici scrisul nu este altceva decît o tehnologie, asemenea și limbajul. Așadar, putem afirma pînă și astăzi că dezvoltarea umană este sinonimă cu progresul tehnologic asociat speciei. Nimeni nu știe, însă, pentru cîtă vreme se va mai putea susține această sinonimie: paradigma este pe punctul de a fi pulverizată.

Latura nefericită a progresului tehnologic nu mai are nevoie de nici o introducere. Să inventariem totuși cîteva redundanțe. În literatura de specialitate s-a tot vehiculat un concept pe care aș dori să-l reiau aici: triada Cultură – Instituții – Tehnologie. Ne place să spunem că, pentru o funcționare ideală a societății și pentru un progres armonios, influența și forța fiecăreia dintre aceste elemente ar trebui menținute în echilibru: cultura să informeze instituțiile, prin procesul democratic, instituțiile să estompeze elanul tehnologiei, prin procesul legislativ, iar tehnologia să inspire cultura, prin procesul informațional. Problema este că avem cu toții definiții diferite ale termenului „armonios“, iar rolurile vectorilor se pot inversa și, inevitabil, o vor face. Dar ideea asupra căreia toți detractorii tehnologiei au căzut de acord este că aceasta a căpătat, în ultimii ani, o independență ce frizează atît lipsa previzibilului (dacă a existat vreodată), cît și incontrolabilul. În vitezomania ei furibundă, tehnologia și-a greșit direcția. Aflîndu-ne în diateză deterministă și plecînd de la gîndul că progresul e de neoprit, trebuie să admitem că nu deținem nici un control asupra tehnologiei. Iar lipsa controlului alimentează demonul fricii. Avîntul disproporționat și aproape strident al tehnologiei denotă astfel o neputință a societății – reprezentată, abuziv și tribalist, de celelalte două laturi ale triadei, care se cabrează reflexoid, ca reacție la această manifestare exponențială.

Dacă tehnologia, în percepția tehnofobă, este exagerat de pripită, abordarea panicardă mi se pare a avea grația unui buldozer. Sînt anumite nuanțe ce se pierd într-un nor de praf. De pildă, se uită sau se trece peste faptul că avansul tehnologic are și o componentă de impact, nu numai de celeritate – o componentă de multe ori discretă inițial, dar ale cărei efecte răzbesc abia după ce se va fi liniștit zgomotul care însoțește viteza. Se uită prea ușor că a existat dintotdeauna un raport de interdependență între frică și acceptarea oricărei noutăți, un ciclu a cărui amplitudine nu e lesne de estimat, dar prin care orice inovație e obligată să treacă.

Ca exemplu al nefastului, în The Coddling of the American Mind, profesorul Jonathan Haidt zugrăvește un colț al peisajului răvășit de bolidul tehnologiei. El evidențiază o corelare precisă între disponibilitatea în masă a telefoanelor inteligente și virarea generației Z înspre o dictatură a sterilizării psihologice: accesul la social media și frecvența impulsurilor compulsive de tranchilizare a fricilor derivate din imperativul histrionismului au produs un tineret cu o aversiune intransigentă vizavi de orice formă de adversitate, o masă socială obsedată de feedback-ul pozitiv și de ubicuitatea confortului psihic, fie și în detrimentul unei mult mai complete dezvoltări sau unei superioare adaptabilități la vicisitudinile lumii reale. Or, să nu ignorăm faptul că tinerii se află exact la vîrsta construirii temperamentului.

În metastudiul Mind Change, neurologul Susan Greenfield ne sugerează, prin agregarea cîtorva sute de articole științifice recente, că migrația tehnologizării către digital – digitalizarea crescîndă și acaparantă a dezvoltării tehnologice – schimbă constitutiv felul în care ne funcționează creierul. Autoarea consideră că ne aflăm, ca oameni, într-o criză fără precedent în ceea ce privește construcția identității individuale. Ea își exprimă îngrijorarea că rețelele sociale vor înlocui sinele real cu un sine ideal, exagerat – tehnologia digitală neputînd conduce decît la o exacerbare a narcisismului. Deși poate părea un truism, criza, incontestabil, există – asta și pentru că, pînă foarte curînd în istorie, lumea nu se schimbă semnificativ într-o viață de om. Condițiile existenței sînt, astăzi, fundamental diferite. Televiziunea, computerul, smartphone-ul nu mai sînt simple unelte ce transmit informație. Acestea devin veritabile metafore prin care conceptualizăm, într-un fel sau altul, realitatea. Ele clasifică lumea pentru noi, o secvențializează, o structurează, o redimensionează, ba chiar o argumentează. Prin aceste metafore media nu percepem lumea așa cum este ea. Aproape că ne-am pierdut interesul pentru adevărul fenomenologic al acesteia și ne dorim să o vedem așa cum ne-o dictează propriile sisteme de codificare. În asta constă, de fapt, forța erei informaționale.

O ineluctabilă simbioză

Nu toți experții sînt, însă, atît de prăpăstioși, iar unii reușesc chiar să demonteze atitudinea negativă față de statu quo-ul tehnologiei din mai multe unghiuri. Profesoara Cordelia Fine de la Universitatea din Melbourne susține că noțiunea de multiplicitate a identităților sociale exista cu mult timp înaintea rețelelor sociale. Ea sugerează că apariția și răspîndirea narcisismului acceptabil social sînt mult mai complexe, iar acestea au fost influențate mai degrabă de creșterea neoliberalismului individualist, care vede valorile pieței direcționînd toate ariile vieții moderne – de la educație și pînă la construcția sinelui.

Istoricul Timothy Snyder afirmă că este absolut normal ca, în momentul în care apare o nouă tehnologie comunicațională, hardware-ul nostru să devină complet dezorientat, iar istoria ne arată că nu este cazul să ne isterizăm. Același lucru s-a întîmplat cînd a apărut cartea imprimată, deci posibilitatea reproducerii tipografice a suportului informațional. În secolele XV-XVI, cînd aceasta capătă inerție, lumea este copleșită de noi idei, cu precădere contestări religioase ce vor provoca și fractura societatea într-o asemenea măsură încît se vor isca războaie ce vor eradica o treime din populația Europei. Cînd spunem tipografie, spunem Iluminism, dar uităm că între apariția tehnologiei și adevăratul ei efect – cel scontat – vor trebui să treacă 150 de ani. Adică să nu uităm că există întotdeauna o perioadă de adaptabilitate cu grad variabil de elasticitate socială, iar efectele negative nu sînt intrinseci tehnologiei, ci inadecvării (sau chiar inexistenței) dezbaterii din jurul ei.

La fel, în The Victorian Internet, Tom Standage ne arată că, în secolul al XIX-lea, mutația cauzată de telegraf a fost mai degrabă calitativă în comparație cu cea cauzată de Internet, care a fost predominant cantitativă. Și atunci, ca și acum, se deplîngea folosirea malignă a mediului. Operatorii de telegraf petreceau prea mult timp „pe fir“, bîrfeau toată ziua, flirtau etc. Dar transmiteau și informațiile instantaneu, și nu cu viteza calului, ca pînă atunci. La fel a fost și cazul radioului, care „corupea tineretul“ cu ajutorul rock’n’roll-ului pe care îl difuza. Dar, în context mai larg, de fiecare dată cînd avem o nouă formă de mass-media, ne gîndim că această ustensilă este cea care va distruge societatea, care ne îndiguiește politica, ne corupe copiii, ne distruge capacitatea de a gîndi singuri, dar de fiecare dată omul a ieșit nevătămat.

Prin prisma argumentului fiziologic, care e poate un pic mai interesant în cazul nostru, neurobiologul Tony Hannan ne asigură că, dacă există în toată această discuție ceva imuabil, acest lucru este infinita capacitate a creierului de a-și forma noi conexiuni și de a se adapta oricărei circumstanțe stimulative: neuroplasticitatea ce permite eterna reabilitare. Această trăsătură umană a înlesnit difuzarea tehnologiilor, a permis dezvoltarea, dar tot ea este cea care îl menține în chingile unor fenotipuri care, deși uimitor de complexe și numeroase, nu au cum să fie nelimitate. Căci cît se pot împinge limitele acestei adaptabilități? Avem o limită a vitezei cu care creierul își reașază balizele predictibilității generaționale? Există sau nu un imperativ al sedimentării informaționale?

În concluzie, putem afirma că nu aparenta magnitudine a schimbărilor constituie problema, ci viteza lor. Procesul tehnologizării nu este, în mod inerent, unul negativ. Dar rapiditatea lui, disjunsă de sedimentul cognitiv, este. Însă, așa cum afirmam la început, toate aceste discuții sînt valabile doar în paradigma cvasi-suprapunerii dintre dezvoltarea speciei și progresul tehnologic pe care specia însăși îl performează. Pînă acum, și poate pentru încă puțin timp, ne-am dezvoltat într-un mod indirect, reactiv, în raport cu tehnologia. Prin transumanism, adică prin modificarea genotipică de tip ­CRISPR, prin simbioza permanentă cu cyber-implanturile, prin nanoboții ce ne vor înlocui sîngele, noi vom fi tehnologia. Și atunci să vedeți… 

Dominic Negrici este doctor în filologie și asistent universitar la Departamentul de Limbi Moderne şi Comunicare în Afaceri din cadrul ASE Bucureşti.

Foto: flickr

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Calculele Coaliției. Independentul Cătălin Cîrstoiu la Capitală, împărțire politică la sectoare
Lunga căutare a Coaliției pentru un candidat care să-l învingă pe Nicușor Dan a luat sfârșit. Iar până la urmă, PSD și PNL par să se fi oprit la un independent, medicul Cătălin Cîrstoiu, favorit în rândul Puterii pentru intrarea în cursa pentru Capitală.
image
Destinul crud al Arynei Sabalenka, al cărei iubit a murit azi-noapte. Și-a pierdut și tatăl, la aceeași vârstă
O veste-șoc a lovit-o pe jucătoarea din Belarus, chiar înainte de debutul în turneul de la Miami.
image
Româncă obligată de justiție să își trimită copiii în plasament în Marea Britanie
Curtea de Apel București a hotărât ca o mamă din județul Vaslui să-și trimită copiii în plasament în Marea Britanie. Femeia este acuzată de răpire internațională de minori de către serviciile sociale din Newham, Londra, care au sesizat autoritățile române.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.