La o privire comparativă, omul de acum zeci ori sute de mii de ani și omul contemporan nu au mai nimic în comun. Și totuși, cele două entități împărtășesc un bagaj genetic absolut identic, cel al lui Homo sapiens. De aceea, orice dezbatere pe subiectul dezvoltării umane trebuie să se concentreze asupra modului în care specia umană a reușit să și moduleze și să-și modeleze, în felurite combinații, datul biologic (baza materială a potențialității), să testeze aceste recombinări (ori să le supună unor probe exterioare) și să le „ștafetizeze“ transgenerațional. Ciclul progresului uman arată astfel: întîi ne asigurăm că input-ul în piața ideilor este cît mai diversificat (maximizarea diversității), deci perseverăm în păstrarea și ranforsarea unui climat social propice creativității; apoi sprijinim o decantare naturală a utilității acelor idei, iar aici este necesar să punem în aplicare principiul autoreglării pieței, permițînd economiei epistemice să se dezvolte, conform dinamicii dintre cerere și ofertă; în sfîrșit (și aici e partea dificilă), ne asigurăm că toate ideile rămase (ne) sînt benefice, căci nu există, din păcate – oricît de idealiști am fi –, o sinonimie perfectă între idei utile și idei benefice.

În orice caz, conceptul de dezvoltare umană se cuvine a fi analizat în contextul progresului Ideii și al succesului înregistrat de aceasta. De-a lungul întregii noastre istorii, ideea dezvoltării umane a fost constrînsă la o strictă recombinare a acelorași ingrediente inițiale, intra-specie. Aflîndu-ne deci sub tirania acestei taxonomii istorice, sîntem nevoiți să admitem că nici scrisul nu este altceva decît o tehnologie, asemenea și limbajul. Așadar, putem afirma pînă și astăzi că dezvoltarea umană este sinonimă cu progresul tehnologic asociat speciei. Nimeni nu știe, însă, pentru cîtă vreme se va mai putea susține această sinonimie: paradigma este pe punctul de a fi pulverizată.

Latura nefericită a progresului tehnologic nu mai are nevoie de nici o introducere. Să inventariem totuși cîteva redundanțe. În literatura de specialitate s-a tot vehiculat un concept pe care aș dori să-l reiau aici: triada Cultură – Instituții – Tehnologie. Ne place să spunem că, pentru o funcționare ideală a societății și pentru un progres armonios, influența și forța fiecăreia dintre aceste elemente ar trebui menținute în echilibru: cultura să informeze instituțiile, prin procesul democratic, instituțiile să estompeze elanul tehnologiei, prin procesul legislativ, iar tehnologia să inspire cultura, prin procesul informațional. Problema este că avem cu toții definiții diferite ale termenului „armonios“, iar rolurile vectorilor se pot inversa și, inevitabil, o vor face. Dar ideea asupra căreia toți detractorii tehnologiei au căzut de acord este că aceasta a căpătat, în ultimii ani, o independență ce frizează atît lipsa previzibilului (dacă a existat vreodată), cît și incontrolabilul. În vitezomania ei furibundă, tehnologia și-a greșit direcția. Aflîndu-ne în diateză deterministă și plecînd de la gîndul că progresul e de neoprit, trebuie să admitem că nu deținem nici un control asupra tehnologiei. Iar lipsa controlului alimentează demonul fricii. Avîntul disproporționat și aproape strident al tehnologiei denotă astfel o neputință a societății – reprezentată, abuziv și tribalist, de celelalte două laturi ale triadei, care se cabrează reflexoid, ca reacție la această manifestare exponențială.

Dacă tehnologia, în percepția tehnofobă, este exagerat de pripită, abordarea panicardă mi se pare a avea grația unui buldozer. Sînt anumite nuanțe ce se pierd într-un nor de praf. De pildă, se uită sau se trece peste faptul că avansul tehnologic are și o componentă de impact, nu numai de celeritate – o componentă de multe ori discretă inițial, dar ale cărei efecte răzbesc abia după ce se va fi liniștit zgomotul care însoțește viteza. Se uită prea ușor că a existat dintotdeauna un raport de interdependență între frică și acceptarea oricărei noutăți, un ciclu a cărui amplitudine nu e lesne de estimat, dar prin care orice inovație e obligată să treacă.

Ca exemplu al nefastului, în The Coddling of the American Mind, profesorul Jonathan Haidt zugrăvește un colț al peisajului răvășit de bolidul tehnologiei. El evidențiază o corelare precisă între disponibilitatea în masă a telefoanelor inteligente și virarea generației Z înspre o dictatură a sterilizării psihologice: accesul la social media și frecvența impulsurilor compulsive de tranchilizare a fricilor derivate din imperativul histrionismului au produs un tineret cu o aversiune intransigentă vizavi de orice formă de adversitate, o masă socială obsedată de feedback-ul pozitiv și de ubicuitatea confortului psihic, fie și în detrimentul unei mult mai complete dezvoltări sau unei superioare adaptabilități la vicisitudinile lumii reale. Or, să nu ignorăm faptul că tinerii se află exact la vîrsta construirii temperamentului.

În metastudiul Mind Change, neurologul Susan Greenfield ne sugerează, prin agregarea cîtorva sute de articole științifice recente, că migrația tehnologizării către digital – digitalizarea crescîndă și acaparantă a dezvoltării tehnologice – schimbă constitutiv felul în care ne funcționează creierul. Autoarea consideră că ne aflăm, ca oameni, într-o criză fără precedent în ceea ce privește construcția identității individuale. Ea își exprimă îngrijorarea că rețelele sociale vor înlocui sinele real cu un sine ideal, exagerat – tehnologia digitală neputînd conduce decît la o exacerbare a narcisismului. Deși poate părea un truism, criza, incontestabil, există – asta și pentru că, pînă foarte curînd în istorie, lumea nu se schimbă semnificativ într-o viață de om. Condițiile existenței sînt, astăzi, fundamental diferite. Televiziunea, computerul, smartphone-ul nu mai sînt simple unelte ce transmit informație. Acestea devin veritabile metafore prin care conceptualizăm, într-un fel sau altul, realitatea. Ele clasifică lumea pentru noi, o secvențializează, o structurează, o redimensionează, ba chiar o argumentează. Prin aceste metafore media nu percepem lumea așa cum este ea. Aproape că ne-am pierdut interesul pentru adevărul fenomenologic al acesteia și ne dorim să o vedem așa cum ne-o dictează propriile sisteme de codificare. În asta constă, de fapt, forța erei informaționale.

O ineluctabilă simbioză

Nu toți experții sînt, însă, atît de prăpăstioși, iar unii reușesc chiar să demonteze atitudinea negativă față de statu quo-ul tehnologiei din mai multe unghiuri. Profesoara Cordelia Fine de la Universitatea din Melbourne susține că noțiunea de multiplicitate a identităților sociale exista cu mult timp înaintea rețelelor sociale. Ea sugerează că apariția și răspîndirea narcisismului acceptabil social sînt mult mai complexe, iar acestea au fost influențate mai degrabă de creșterea neoliberalismului individualist, care vede valorile pieței direcționînd toate ariile vieții moderne – de la educație și pînă la construcția sinelui.

Istoricul Timothy Snyder afirmă că este absolut normal ca, în momentul în care apare o nouă tehnologie comunicațională, hardware-ul nostru să devină complet dezorientat, iar istoria ne arată că nu este cazul să ne isterizăm. Același lucru s-a întîmplat cînd a apărut cartea imprimată, deci posibilitatea reproducerii tipografice a suportului informațional. În secolele XV-XVI, cînd aceasta capătă inerție, lumea este copleșită de noi idei, cu precădere contestări religioase ce vor provoca și fractura societatea într-o asemenea măsură încît se vor isca războaie ce vor eradica o treime din populația Europei. Cînd spunem tipografie, spunem Iluminism, dar uităm că între apariția tehnologiei și adevăratul ei efect – cel scontat – vor trebui să treacă 150 de ani. Adică să nu uităm că există întotdeauna o perioadă de adaptabilitate cu grad variabil de elasticitate socială, iar efectele negative nu sînt intrinseci tehnologiei, ci inadecvării (sau chiar inexistenței) dezbaterii din jurul ei.

La fel, în The Victorian Internet, Tom Standage ne arată că, în secolul al XIX-lea, mutația cauzată de telegraf a fost mai degrabă calitativă în comparație cu cea cauzată de Internet, care a fost predominant cantitativă. Și atunci, ca și acum, se deplîngea folosirea malignă a mediului. Operatorii de telegraf petreceau prea mult timp „pe fir“, bîrfeau toată ziua, flirtau etc. Dar transmiteau și informațiile instantaneu, și nu cu viteza calului, ca pînă atunci. La fel a fost și cazul radioului, care „corupea tineretul“ cu ajutorul rock’n’roll-ului pe care îl difuza. Dar, în context mai larg, de fiecare dată cînd avem o nouă formă de mass-media, ne gîndim că această ustensilă este cea care va distruge societatea, care ne îndiguiește politica, ne corupe copiii, ne distruge capacitatea de a gîndi singuri, dar de fiecare dată omul a ieșit nevătămat.

Prin prisma argumentului fiziologic, care e poate un pic mai interesant în cazul nostru, neurobiologul Tony Hannan ne asigură că, dacă există în toată această discuție ceva imuabil, acest lucru este infinita capacitate a creierului de a-și forma noi conexiuni și de a se adapta oricărei circumstanțe stimulative: neuroplasticitatea ce permite eterna reabilitare. Această trăsătură umană a înlesnit difuzarea tehnologiilor, a permis dezvoltarea, dar tot ea este cea care îl menține în chingile unor fenotipuri care, deși uimitor de complexe și numeroase, nu au cum să fie nelimitate. Căci cît se pot împinge limitele acestei adaptabilități? Avem o limită a vitezei cu care creierul își reașază balizele predictibilității generaționale? Există sau nu un imperativ al sedimentării informaționale?

În concluzie, putem afirma că nu aparenta magnitudine a schimbărilor constituie problema, ci viteza lor. Procesul tehnologizării nu este, în mod inerent, unul negativ. Dar rapiditatea lui, disjunsă de sedimentul cognitiv, este. Însă, așa cum afirmam la început, toate aceste discuții sînt valabile doar în paradigma cvasi-suprapunerii dintre dezvoltarea speciei și progresul tehnologic pe care specia însăși îl performează. Pînă acum, și poate pentru încă puțin timp, ne-am dezvoltat într-un mod indirect, reactiv, în raport cu tehnologia. Prin transumanism, adică prin modificarea genotipică de tip ­CRISPR, prin simbioza permanentă cu cyber-implanturile, prin nanoboții ce ne vor înlocui sîngele, noi vom fi tehnologia. Și atunci să vedeți… 

Dominic Negrici este doctor în filologie și asistent universitar la Departamentul de Limbi Moderne şi Comunicare în Afaceri din cadrul ASE Bucureşti.

Foto: flickr