Despre ce vorbim, de fapt?

Publicat în Dilema Veche nr. 712 din 12-18 octombrie 2017
Despre ce vorbim, de fapt? jpeg

S-au spus multe prostii pe tema manualelor în ultima vreme. Vocile celor care chiar au ceva de spus – pentru că se pricep – s-au amestecat în „cacofonia generală“ (expresia e a lui Andrew Keen, în cartea The Cult of the Amateur: How Today’s Internet is Killing Our Culture, 2007): de la ministru pînă la părinți, fiecare s-a simțit îndreptățit să spună cîte ceva. Ceea ce nu e rău în sine, numai că o asemenea vociferare multiplă risipește orice urmă de dezbatere substanțială. În aceste condiții, poate că n-ar fi rău să ne întoarcem la cîteva lucruri de bun-simț, pierdute pe drum. Și să repunem la punct cîteva chestiuni simple, despre care se vorbește fără cap și coadă.

● „De ce ne mai trebuie manuale, că finlandezii au renunțat?“ Pentru că nu sîntem în situația Finlandei, care are un sistem educațional performant și bine finanțat. Manualul e un instrument de lucru necesar elevilor, în care aceștia găsesc un conținut „de bază“ al materiei respective, exerciții, probleme, teste pentru verificarea cunoștințelor. Și este vorba despre toți elevii, de toate condițiile sociale. Pentru cei din familiile mai bogate și de la școli mai pricopsite, e mai ușor: pe lîngă manual, au acces și la alte resurse educaționale. Pentru copiii săraci, manualul rămîne singura resursă educațională. Iar pentru cei mai mulți – să nu ne mai îmbătăm cu apă rece – manualele școlare vor rămîne singurele cărți pe care au pus mîna în viață, căci peste 50% din ei (estimez eu) nu mai citesc nici o carte după ce termină școala. Așa încît, în loc să ne învîrtim în jurul manualului ca indienii pe lîngă stîlpul totemic, mai bine ne-ar preocupa cum să asigurăm, pe termen lung, accesul cît mai multor elevi la cît mai multe resurse de învățare și cunoaștere. Dacă guvernanților le-ar sta capul la niște politici publice pe termen lung, demne de societatea cunoașterii în care trăim, n-ar mai lansa idei stupide despre „manualul unic“. Dar mă tem că guvernanții noștri nici nu pot, nici nu vor să elaboreze astfel de politici publice.

● „Baronii manualelor, în zona aceasta a auxiliarelor, au anual undeva peste 100 de milioane de euro.“ Așa a zis ministrul Educației. Bine-ar fi să avem o piață atît de bogată numai pentru manuale și auxiliare. Dar la 100 de milioane nu ajunge nici piața de carte din România în întregime. Adevărata problemă este, cred, că manualele sînt ieftine. Ministerul plătește vreo 2 euro, în medie, pentru un manual. La acest preț, nu se pot produce manuale de bună calitate, așa că editurile oferă ce li se cere: se chinuie să tragă de costuri în jos, ca să se încadreze în cerințele ministerului. N-ar trebui ca ministerul să fie preocupat în primul rînd de calitatea manualelor? Și să aloce mai mulți bani pentru ele? În alte țări europene, prețul mediu al unui manual e de 10-12 euro. Noi sîntem mai săraci? Așa este. Dar dacă nu investim în educație, așa vom rămîne, săraci: nu doar la buzunar, ci și la minte.

Cît despre auxiliare, e adevărat: se vînd pe piața liberă. Unele sînt bune, altele sînt proaste; unele sînt mai scumpe, altele mai ieftine. Cine ar trebui să separe grîul de neghină? În mod normal, piața liberă. Profesorii sînt cei care decid ce materiale didactice suplimentare le sînt de folos elevilor. Dacă unii dintre ei nu știu să aleagă în cunoștință de cauză, ar trebui ajutați (prin informare, documentare, prin cursuri de pregătire etc.). Și ar fi necesară mai multă încredere în discernămîntul lor. Dar dacă ministerul îi consideră pe profesori doar niște supuși, niște executanți ai „indicațiilor“ venite de sus, atunci numitul minister se-apucă să facă ordine: dă avize și aprobări pentru auxiliare și hotărăște care trebuie folosite și care nu. Poate? E în stare? Evident, nu: în bogăția și diversitatea de resurse de cunoaștere din zilele noastre, orice carte, antologie, culegere de probleme, film documentar, material multimedia este, de fapt, un auxiliar în procesul didactic. Dacă le impune profesorilor să folosească numai auxiliarele aprobate, ministerul exercită un act de cenzură. Sau poate fi bănuit că avantajează anumiți editori de auxiliare. De fapt, interesul tuturor – și în primul rînd al elevilor – este ca piața manualelor și a auxiliarelor să fie cît mai dezvoltată și mai competitivă, pentru a asigura o calitate cît mai bună. Așa e peste tot în Uniunea Europeană. Povestea cu „baronii manualelor“ și „mafia manualelor“ spusă de ministrul Liviu Pop este o simplă manevră (cam primitivă) de agitprop. Iar dacă unele edituri încalcă regulile sau comit vreo ilegalitate (căci ministrul mai vorbea despre „bani gri spre negri“), statul are suficiente instrumente pentru a-i sancționa. N-o face. În schimb, decretează că manualul este „un bun public de interes național“ și propune ca toate manualele să fie produse de o singură editură (de stat), ca în vremea comunismului. Și ministerul e sprijinit în această inițiativă de premier, cu miștouri de cîrciumă: „De ce se tot reeditează manualele astea, că Ștefan cel Mare n-a mai cîștigat și n-a mai pierdut nici o bătălie între timp“. În „logica“ dlui prim-ministru, toți istoricii care au scris despre Ștefan cel Mare au muncit degeaba: ar fi fost suficientă o listă scurtă cu bătăliile domnitorului și gata. Și președintele Camerei Deputaților are păreri: „Sincer, poate atunci cînd am fost noi în facultate poate eram mai proști, dar aveam un singur manual, nu pentru toate materiile, dar pentru o materie și se pare că au ieșit totuși ingineri, economiști, profesori, adică oameni care au învățat carte într-un mod temeinic“. Enumerarea asta de profesii posibile în ciuda (sau datorită?) manualului unic arată o mentalitate de prăvăliaș care visează, pentru copilul său, o profesie „intelectuală“.

● Despre ce vorbim, de fapt? Nu se mai știe. Se pierd energii enorme în discuții zgomotoase despre manualul unic (de parcă n-am fi în Uniunea Europeană, ci în România socialistă, soră cu Coreea de Nord), despre greșelile de exprimare ale ministrului, despre „interesele financiare ale editurilor“, despre părerile de semidocți ale premierului și ale altor demnitari. Ne încurcăm în finețuri despre „procedurile de licitație“, în loc să constatăm incapacitatea administrativă a ministerului, demonstrată ani la rînd, căci n-a fost toamnă fără „scandalul manualelor“. (Acum cinci ani, pornise iureșul manualelor digitale; s-a ales ceva?) Instituțiile care ar putea avea (ar mai putea avea?) un cuvînt greu de spus – de exemplu, Academia sau Universitățile de prestigiu – tac. Combatem ideologic, dinspre stînga și dinspre dreapta, ce-a făcut și ce n-a făcut cutare ministru, în loc să ne amintim că a existat un Pact pentru educație acceptat de toate partidele, de care s-a ales praful. Hamletizăm ridicol pe teme false („a avea sau a nu avea manual unic“), în loc să ne preocupe calitatea educației (inclusiv a manualelor). În aceste condiții, elevii de azi au toate șansele ca, peste douăzeci de ani, să constate că sînt „încă o generație de sacrificiu“. Din cauza noastră.

Foto: Adevărul

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Calculele Coaliției. Independentul Cătălin Cîrstoiu la Capitală, împărțire politică la sectoare
Lunga căutare a Coaliției pentru un candidat care să-l învingă pe Nicușor Dan a luat sfârșit. Iar până la urmă, PSD și PNL par să se fi oprit la un independent, medicul Cătălin Cîrstoiu, favorit în rândul Puterii pentru intrarea în cursa pentru Capitală.
image
Destinul crud al Arynei Sabalenka, al cărei iubit a murit azi-noapte. Și-a pierdut și tatăl, la aceeași vârstă
O veste-șoc a lovit-o pe jucătoarea din Belarus, chiar înainte de debutul în turneul de la Miami.
image
Româncă obligată de justiție să își trimită copiii în plasament în Marea Britanie
Curtea de Apel București a hotărât ca o mamă din județul Vaslui să-și trimită copiii în plasament în Marea Britanie. Femeia este acuzată de răpire internațională de minori de către serviciile sociale din Newham, Londra, care au sesizat autoritățile române.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.