La Alba Iulia, în deschiderea Festivalului Dilema veche, Andrei Pleşu ne-a vorbit cu mult umor şi cu eleganţă despre bătrîneţe. La conferinţă au participat oameni de toate vîrstele, însă cu toţii am părăsit sala simţindu-ne parcă mai tineri, mai optimişti. Redăm în continuare fragmentele cele mai semnificative.

E o coincidenţă fericită că vorbim azi despre bătrîneţe, nu numai pentru că sîntem într-o cetate veche, dar şi pentru că, tocmai astăzi, domnul profesor Neagu Djuvara împlineşte 97 de ani. Prezenţa lui, vîrsta lui, tipul lui de vitalitate sînt în sine un mesaj încurajator despre bătrîneţe.

De altfel, nu mai vorbim astăzi despre o categorie minoritară. Acum 100 de ani nu erau atît de mulţi bătrîni, speranţa de viaţă era mai mică şi populaţia lumii nu avea un procent semnificativ de bătrîni. S-au făcut unele statistici. În 1950, în Franţa, erau aproximativ 200 de centenari; în 1990, erau 4000; se preconizează că în 2050 vor fi 150.000 de centenari. Trebuie să vă spun, chiar dacă asta pe unii o să-i indispună, că de obicei, în acest număr în creştere de bătrîni, majoritatea o constituie doamnele. Sînt de patru ori mai multe centenare decît centenari. Se cercetează încă de unde vine această diferenţă, dar ea pare un fapt atestat: femeile îmbătrînesc mai consecvent şi mai durabil decît unii bărbaţi. Pe de altă parte, trebuie să ne obişnuim cu gîndul că bătrîneţea e inevitabilă, că din clipa în care ne naştem începem să acumulăm procente de bătrîneţe.  

Există un portret sinistru şi un portret euforic al bătrîneţii. În istoria culturii europene, există oameni care spun că bătrîneţea este minunată şi, cîtă vreme nu te doare nimic, ei sînt convingători. Mi-aduc aminte că am întîlnit astfel de oameni printre cei care au contat în formaţia mea. Unul a fost domnul Alexandru Paleologu, care îmi spunea că nu e nimic mai frumos pe lume decît să fii bătrîn, că bătrîneţea are avantaje uriaşe. Unul e şansa de a fi bunic, pentru că atunci cînd eşti tată, ai o relaţie tensionată cu copiii tăi, îi urmăreşti, îi pedepseşti, îi promovezi, eşti îngrijorat, te ocupi, însă cînd eşti bunic, iubirea ta este gratuită, nu mai vrei nimic de la ei, îi laşi în pace, iar ei, datorită acestui fapt, tind să te iubească foarte mult. Dar – spunea domnul Paleologu – mai este un avantaj: cînd te plictiseşti într-o societate, cînd un program ţi se pare prea încărcat, poţi să faci pe senilul şi imediat eşti scuzat. Poţi să spui prostii, nu te judecă nimeni, poţi să te pătezi pe cravată, nu se supără nimeni, capeţi libertăţi pe care nu le aveai înainte. Un altul care mi-a vorbit euforic despre bătrîneţe a fost domnul Constantin Noica – el a ţinut şi o conferinţă despre bătrîneţe. Spunea că bătrîneţea e o eliberare formidabilă în vederea creativităţii. Spunea că scapi de o mulţime de griji organice; de pildă, scapi de dinţi; 32 de dinţi – 32 de duşmani, cînd ai scăpat de ei, te poţi ocupa liniştit de filozofie. Cît priveşte creativitatea, avea la îndemînă o sumedenie de exemple: mari creatori de cultură şi de artă care au fost explozivi în faza finală sau şi în faza finală a vieţii lor. Tizian – care a murit de ciumă, nu de altceva – a pictat dezlănţuit după 70 de ani, pînă cînd a murit. Picasso a fost mai activ ca niciodată după 80 de ani. Iar exemplele se pot înmulţi. Nu trebuie, aşadar, să disperăm dacă avansăm în vîrstă; dacă ne pierdem productivitatea, altele sînt, de obicei, motivele – nu vîrsta. (...)

În Roma antică exista un slogan care spunea aşa: „Sexagenarios da ponte!“ adică „Cei de 60 de ani să fie aruncaţi de pe pod!“ Ideea aceasta s-a menţinut în istoria europeană pînă tîrziu. În secolul trecut, la Paris, în 1968, cînd tineretul a ieşit pe stradă să protesteze împotriva establishment-ului, una dintre lozinci era: „Nu aveţi încredere în cei care au peste 30 de ani!“ „Exigenţele“ crescuseră, carevasăzică, foarte mult.  

Sigur că bătrîneţea e şi un cumul de suferinţe şi că, uneori, a fost preţuită într-un mod echivoc. În Evul Mediu, exista obiceiul conform căruia cel care omora un om trebuia să plătească un fel de sumă de răscumpărare a vinei. Şi erau sume fixe. Cîţi bani trebuie să dai dacă ai omorît un bătrîn şi la ce vîrstă, cîţi dacă omori un copil, un bărbat, o femeie ş.a.m.d. Dacă omorai pe cineva de peste 65 de ani, trebuia să plăteşti 100 de galbeni. Tot atît se plătea şi pentru un copil sub 10 ani. Dacă omorai pe cineva între 15 şi 25 de ani, plăteai 150 de galbeni, iar între 20 şi 50 de ani – 300 de galbeni; asta era vîrsta socotită a fi cea mai utilă.  

Există, desigur, ideea că bătrîneţea este un fel de boală, un fel de infirmitate, ceva care trebuie cumva evitat: un rezultat al existenţei răului, al păcatului originar – spun Sfinţii Părinţi. Dar ce mi se pare mai interesant este că, în general, creştinismul n-are o imagine prea grozavă a bătrîneţii. E de aşteptat ca în creştinism, bătrînul, înţeleptul să fie un personaj bine prizat. Dar să ne reamintim cîteva fapte. În primul rînd, Iisus Hristos ne-a învăţat o mulţime de lucruri esenţiale – cum să acţionăm, cum să ne iubim aproapele, cum să ajutăm, cum să ne rugăm, cum să suferim, cum să murim, dar n-a apucat să ne spună cum e cu bătrîneţea. Pentru că a murit la 33 de ani, şi un Isius bătrîn nu intră în panoplia de modele posibile pe care le poţi imita. Nu mai spun că şi ucenicii lui erau foarte tineri. E uimitor să constaţi că Sfîntul Ioan Evanghelistul, cînd a murit Iisus pe cruce, avea 18 ani. Cel mai bătrîn era Sfîntul Petru, care avea 32 de ani. În general, Noul Testament vine cu un suflu de juvenilitate, de energie tinerească, care contrabalansează atmosfera patriarhală din Vechiul Testament, unde oamenii importanţi sînt oameni care trăiesc sute de ani. Într-unul dintre psalmi – Psalmul 89 – se spune că viaţa omului este de 70 de ani; dacă e solid, ajunge şi la 80, iar dacă are ghinion, trece de 80, pentru că atunci încep problemele. Dimpotrivă, în Noul Testament se spune explicit, în Scrisoarea lui Pavel către Efeseni, că adevărata vîrstă a omului este vîrsta lui Iisus, cea pe care a atins-o el. Aceasta este vîrsta înţelegerii, a cunoaşterii, a deplinătăţii. Deci, apogeul maturităţii.

Pe de altă parte, ce înseamnă să fii bătrîn? Cînd eşti bătrîn, de fapt? Sfîntul Augustin spune că sînt şase vîrste şi că vîrsta bătrîneţii e a şasea şi e cea mai lungă, între 60 şi 120 de ani. E cît toate celelalte la un loc. Isidor din Sevilla spune că tinereţea e pînă la 50 – ceea ce e foarte încurajator –, maturitatea e pînă la 70, iar bătrîneţea e de la 70 de ani în sus. Cît despre Origen, el spune că bătrîneţea nu e o chestiune de vîrstă. Şi asta e una dintre temele pe care aş vrea să le reţinem. Origen spune că, în Scriptură, vîrsta nu e cuplată cu ideea de înţelepciune. Nu bătrînii longevivi sînt neapărat cei valorificaţi drept înţelepţi, ci doar cei puţini cărora li se spune, ca în cazul lui Avraam, „cei plini de zile“.  

Ca să ilustrez încă o dată ce poziţie echivocă are bătrîneţea în ambianţa creştină, trebuie să amintesc şi de faptul că, de pildă, în evangheliile sinoptice, cuvîntul „bătrîn“ (presbyteros) apare de 25 de ori, şi anume, în majoritatea cazurilor, într-un sens mai curînd negativ. Bătrînii despre care e vorba în cele trei evanghelii sînt cei care, împreună cu arhiereii şi cărturarii evrei, fac parte din instituţia care îl judecă pe Iisus şi îl condamnă. Bătrînii sînt purtătorii unei tradiţii obosite, anchilozate, dure. Abia în scrierile Sfîntului Pavel şi în epistolele soborniceşti apare ideea de „presbyteros“ ca preot al noii comunităţi, ca lider al noii orientări religioase. (...)  

Aş vrea, în partea a doua a conferinţei mele, să vorbesc despre un text clasic al comentariilor despre bătrîneţe. Şi care nu se prea mai citeşte astăzi, motiv pentru care îmi permit să vi-l reamintesc, cu unele comentarii. E vorba de textul despre bătrîneţe al lui Cicero (De senectute) pe care l-a scris cînd avea 62 de ani. Cicero îşi începe discursul constatînd că, deşi toţi vrem să ajungem la adînci bătrîneţi, cum ajungem acolo, începem să bombănim. Spunem că e oribil să fim bătrîni, deşi asta ne-am dorit tot timpul: să trăim cît mai mult. Alţii spun că bătrîneţea se poate accepta, dar că vine, totuşi, prea repede. Ce înseamnă „prea repede“? Vîrstele vin cînd vine sorocul lor şi a dori să le modifici ritmul de instalare este o formă de nebunie. Spunem vreodată că tinereţea „a venit prea repede“? Constantin Noica spunea adesea că omul e singura fiinţă vie care nu se coace niciodată. Care întotdeauna poate să mai facă cîţiva paşi în plus în formarea de sine. Din punctul acesta de vedere nu există limite, iar problema bătrîneţii, a termenelor, a vîrstelor ar trebui să ne fie indiferentă. Un filozof grec, Gorgias, care a trăit foarte mult (107 ani – o mare performanţă în momentul în care media de viaţă în lumea antică era undeva între 25 şi 30 de ani), cînd a fost întrebat cum e să ai o asemenea vîrstă, a răspuns: „Nu am nimic de reproşat bătrîneţii.“ Cicero spune că necazurile pe care le ai la bătrîneţe nu vin de la vîrstă. Vin de la ce ai făcut pînă în momentul în care ai îmbătrînit. Şi cu corpul tău, şi cu gîndurile tale, şi cu sufletul tău. E plin de bătrîni frumoşi în istoria Antichităţii, îi pomeneşte Cicero însuşi, de la Homer şi Hesiod, la Platon, la Democrit şi Diogene, toţi aceşti oameni au trăit mult, au fost productivi şi nu şi-au făcut de ruşine vîrsta.  

Cicero spune că, în general, bătrîneţea e socotită odiosa pentru patru motive. Primul este că trebuie să te retragi din viaţa activă. Contraargumentele lui Cicero sînt de ordinul următor: retragerea e, de fapt, o şansă, pentru că poţi să te dedici integral vieţii contemplative, adică vieţii de reflecţie, de analiză şi de înţelegere pe care n-ai putut s-o practici cîtă vreme erai angajat zi de zi în viaţa cetăţii sau în viaţa ta profesională. Cum vă spuneam, şi creativitatea celui care se concentrează pe viaţa contemplativă este integrală, cînd omul este, totuşi, sănătos. Dar şi cînd e bolnav. Bach, care a compus lucruri formidabile la bătrîneţe, avea toate bolile imaginabile, de la diabet pînă la o serie de atacuri cerebrale; dar nimic nu l-a impedicat să facă ce a făcut. Sofocle, cînd era bătrîn, a provocat enervarea moştenitorilor lui cînd au vrut să dovedească în faţa tribunalului că s-a prostit, că nu mai e capabil să administreze treburile familiei, ale gospodăriei ş.a.m.d. Pentru a se apăra, Sofocle a venit în faţa tribunalului şi a citit cu voce tare ultima lui producţie – Oedip la Colona, una din marile lui piese. După ce a terminat lectura, i-a întrebat pe cei din juriu dacă socotesc că cel care a scris un asemenea text este inapt să funcţioneze normal în familia lui. Aşadar, obiecţia cu retragerea din viaţa activă nu ţine, pentru că ai beneficiile contemplative specifice.  

Al doilea lucru trist: şubrezirea corpului. Nu putem să fim atît de optimişti încît să spunem că bătrîneţea e scutită de neplăceri. Adevărul e că sînt foarte multe neplăceri. Şi că n-ai cum să nu te plîngi din ce în ce mai des. Exerciţiul lamentaţiei devine o ocupaţie zilnică. Te plîngi că nu mai ai puterea tinereţii, că nu mai ai memoria de altădată etc. Însă cîtă putere vrei? Vrei să fii puternic ca un elefant? Ai vrut în tinereţe să ai puterea unui elefant? Şi ce fel de putere vrei? Dacă ai avea de ales – spune Cicero – între a fi gladiator şi a fi Platon, ce ai prefera? Să nu-mi spuneţi că aţi vrea să fiţi Platon cu nişte muşchi de gladiator, pentru că nu ţine, trebuie să te specializezi, la un moment dat. În orice caz, e un pasaj foarte frumos în Iliada în care se spune că ar fi mai multă nevoie la Troia de zece Nestori decît de un Ajax, adică mai multă nevoie de zece înţelepţi, decît de un mare combatant. Depinde ce înţelegem prin „putere“, depinde de funcţionalitatea ei, depinde de modul cum o folosim.  

Al treilea necaz: declinul plăcerilor senzuale. Cicero ne reaminteşte că toată viaţa noastră ni s-a spus, de către cei mai vîrstă, de către profesori şi maeştri, că e bine să ne controlăm senzualitatea, că e bine să ne purtăm atent cu această ispită, care e atît de atrăgătoare şi atît de riscantă. De obicei, nu reuşim. Ei bine, la bătrîneţe căpătăm pe gratis ce n-am obţinut prin efort la tinereţe. Să zicem mersi că, fără nici un fel de bătaie de cap, sîntem în sfîrşit în situaţia de a deţine virtutea. Bătrîneţea se bucură de alte plăceri. Una dintre ele e să fii înconjurat de tineri şi să fii iubit de tineri. Nimic nu e mai răsplătitor pentru un om bătrîn decît entuziasmul unor tineri care îl respectă şi care descoperă în acest fel cîteva virtuţi pe care le pierd, în general, oamenii în ziua de azi: politeţea, respectul, filialitatea ş.a.m.d.

În sfîrşit, a patra problema legată de bătrîneţe e că se simte pe aproape moartea. Cicero se străduieşte să ne vindece de această spaimă. Replica lui Constantin Noica la acest subiect era: „E foarte curios. Se moare de milioane de ani şi lumea nu s-a învăţat cu asta.“ Cicero spune că sînt, în fond, două variante: dacă sufletul nostru, după moarte, devine neant, atunci problema morţii e neglijabilă, nu contează, nu poţi să te lamentezi că devii echivalent cu un zero glorios. Dacă nu e aşa, atunci probabil că moartea e dezirabilă pentru că sufletul scapă, prin ea, de una dintre marile piedici cînd e vorba de gîndire, înţelegere, cunoaştere: scapă de corp. Dacă sufletul poate gîndi în limitele corpului, cu această povară asupra lui, cu atît mai mult va putea gîndi cînd va fi liber de această povară. În consecinţă, sufletul nu are decît de cîştigat. Cicero mai spune un lucru supărător de adevărat: ideea că moartea se cuplează strict la bătrîneţe e un exces. Cînd moare un bătrîn, spune el, ai sentimentul unei flăcări care se stinge de la sine, fără violenţă, fără intervenţii brutale din afară. Dramatică e moartea tinerilor. Cînd moare un tînăr, ai senzaţia unei flăcări peste care cade un torent. Şi, de fapt, se moare la toate vîrstele. Ideea că nu se moare decît la bătrîneţe este o legendă, iar moartea la alte vîrste decît la bătrîneţe este infinit mai dramatică, mai supărătoare, mai greu de explicat decît moartea unui bătrîn care, în fond, e la un sfîrşit de ciclu, la un sfîrşit de recoltă şi nu se poate aştepta să rămînă pe scenă la nesfîrşit.  

Mai mult – spune Cicero – la un anumit moment există şi un soi de saţietate de viaţă. Nu mai vrei. Ideea „aş vrea să iau totul de la început“ – spune el – e din punct de vedere sportiv inacceptabilă. Un om care a încheiat o cursă nu vrea niciodată, cînd ajunge la capăt, să revină la linia de plecare şi să se tot învîrtă dement pe acelaşi traseu. 

Cicero vorbeşte şi de nemurirea sufletului ca fiind un argument liniştitor: oameni mult mai inteligenţi decît noi toţi la un loc au crezut în acest argument. Dacă Pascal a crezut asta, dacă Toma d’Aquino a crezut asta, dacă Cicero a crezut asta, n-o să fiu eu de partea lui Lenin, care nu crede asta.  

Ca să vin şi cu o notă personală: pentru mine, bătrîneţea şi moartea însăşi sînt o sursă uriaşă de curiozitate. Mă rog la Dumnezeu ca pînă în ultima clipă să rămîn cu curiozitatea asta. Sînt foarte curios cum arată chestia. Cum se trece Dincolo. Sper să rămîn curios şi să aflu ceva în cele din urmă, ceea ce nu mă îndoiesc că se va întîmpla.

Închei cu o vorbă de duh a unui psiholog american, James Hillman, care a scris o carte întreagă despre bătrîneţe: „A fi bătrîn e o aventură. Să ieşi din cadă şi să ajungi la telefon sau pur şi simplu să cobori cîteva trepte implică tot atîtea riscuri ca o călătorie prin deşertul Gobi, călare pe o cămilă.“ Vă doresc să aveţi puterea, curajul şi curiozitatea să parcurgeţi această aventură binedispuşi.   

Foto: L. Muntean