● Miracolul de la Cluj, dramaturg: Petro Ionescu, regia: David Schwartz. Cu: Oana Mardare, Lucia Mărneanu, Denisse Moise, Doru Taloș. Muzica: Krisztina Sipos, scenografia: Anda Pop, ilustrații: Lucia Mărneanu, video: Daniel Răduțu. Reactor de creaţie şi experiment, Cluj. Spectacolul face parte din proiectul Exerciții de democrație. Investigarea istoriei recente, finanțat de AFCN, Primăria și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, Consiliul Județean Cluj și UNITER. 

Tumultuoasa perioadă postcomunistă constituie subiectul celor mai recente spectacole create de David Schwartz la Macaz, Bucureşti (’90) şi Reactor de creaţie şi experiment, Cluj (Miracolul de la Cluj). Ambele spectacole încearcă să analizeze un timp bogat în evoluţii sociale, care şi-a pus amprenta pe destinele multora.

Miracolul de la Cluj a fost realizat în cadrul proiectului „Exerciții de democrație. Investigarea istoriei recente“, care cuprinde două spectacole de teatru documentar pornind de la întîmplări semnificative din istoria recentă a României. Primul spectacol a fost cel realizat de Dragoş Muşoiu, M.I.S.A.PĂRUT, care investighează cazul unei yoghine MISA pentru a dezbate modul în care funcţionează stigmatizarea publică şi relaţiile posesive dintre părinţii şi copii. Cele două spectacole au mai multe puncte comune: Muşoiu şi Schwartz pornesc de la fenomene sociale concrete pentru a scana societatea; spectacolele sînt bazate pe documentare, inclusiv interviuri cu participanţi la evenimente; în procesul de lucru au fost implicate integral echipele de creaţie.

Fenomenul Caritas – analizat în Miracolul de la Cluj – a fost un simptom al anilor ’90 şi poate funcţiona ca metaforă pentru convulsia socială a acelor vremuri: promisiunea unui cîştig mare şi ime-diat care ascundea o serie de interese pecuniar-politice. Cînd Caritas a devenit, la scară naţională, un aspirator de bani de la oamenii simpli, bani care erau apoi împărţiţi elitei locale şi naţionale, el avea o structură complexă la care s-au raliat din umbră lideri politici şi religioşi, oameni de afaceri şi din Justiţie. Relaţiile cu protipendada se bazau pe servicii reciproce impuse („îmi dai ca să te las în pace“), ceea ce face din Caritas o organizaţie de tip mafiot asupra căreia patronul Ioan Stoica pierde treptat controlul.

În documentarea spectacolului au intrat, printre altele, autobiografia lui Stoi-ca, interviuri cu cei care au lucrat în sistem şi cu foştii jucători. Perspectivele sînt diverse, dar se remarcă o traiectorie, de la pozitiv la negativ, în descrierea patronului: pe măsură ce jocul capătă amploare, iniţiatorul acestuia devine o figură de-a dreptul mesianică, pentru ca prăbuşirea nu doar să îi anuleze aura, ci şi să îl demonizeze la nivel public. Mitologizarea lui Stoica vine pe fundalul „prăbuşirii idolilor“: dispariţia în 1989 a unui regim politic în care rolurile erau bine fixate – atît la nivelul liderilor oficiali, cît şi al opozanţilor – a lăsat în urmă un gol care a fost umplut de tot felul de icon-uri de moment. Stoica a ocupat vremelnic acest post, eroizarea sa fiind susţinută şi amplificată nu doar de jucătorii anonimi, ci şi de figuri marcante ale timpului: intelectuali, jurnalişti, politicieni, preoţi. Cultul lui Stoica este creat în timp ce în jurul lui se dezvoltă, mai mult sau mai puţin vizibil, o reţea de interese prin care recentului erou naţional i se pretind bani de către puternicii vremii – Oana Mardare, Doru Taloş şi Denisse Moise sînt excelenţi în scena dezvelirii statuii lui Avram Iancu din Cluj, o sinteză a modului în care opera reţeaua, asociind jocului piramidal naţionalismul şi religiozitatea maselor şi inoculînd un sentiment de siguranţă care a şters orice urmă, dacă va fi existat, de gîndire critică. Deconstrucţia imaginii „sanctificate“ a lui Stoica se face prin mărturiile contradictorii ale celor care l-au cunoscut şi prin ridiculizarea glorificării. Biografiei idolului i se adaugă poveştile unora dintre jucători, rezumate la motivaţiile implicării în joc şi la urmările deseori dramatice. De altfel, odată cu prăbuşirea bruscă a jocului, apar şi fisurile în „statuia“ lui Stoica. La nivelul de sus, al elitei vremii, se contabilizează acumulările financiare, manipulările, şantajul şi părăsirea în grabă a corabiei care se scufunda. Jos, printre simplii jucători, se înregistrează pierderile, dramele, chiar tragediile. Este o împărţire care prefigura accentuarea diferenţelor între bogaţi şi săraci în aşa-numita democraţie originală. Capitalismul în forma lui primitivă, haotică, era un mediu perfect pentru dezvoltarea jocurilor piramidale (Caritas a fost cel mai de succes dintre cele aproximativ 300 de jocuri la nivel naţional, iar fenomenul a existat în tot Estul european postcomunist) prin care se exploatau sărăcia, naivitatea, lipsa de informaţie (este relevant că visele de îmbogăţire ale oamenilor simpli se opreau, de exemplu, la cumpărarea unui televizor).

În paralel cu traseul performativ propriu-zis, care urmăreşte biografia lui Stoi-ca – excelent portretizat, în tuşe caricaturale, de Lucia Mărneanu – şi evoluţia Caritasului există şi un alt tip de performativitate, prin recrearea jocului piramidal în laborator, adică în sala de spectacol. Jucătorii provin din public, participă benevol, cu sume din ce în ce mai mari, şi obţin cîştiguri bazate pe „magia“ înmulţirii – oda numărului 8, cu cît se multiplicau depunerile la Caritas, este savuroasă. Desigur, experimentul nu funcţionează la nesfîrşit, demonstrînd nu doar eşecul lui din realitate, ci şi fascinaţia pe care o poate exercita mirajul îmbogăţirii rapide.

Construit brechtian, cu o dramaturgie fragmentară care implică naraţiuni teatralizate, documentare prezentată ca atare, pseudo-joc, muzică live şi desene de Lucia Mărneanu (folosite pentru explicitări/comentarii caricaturale), spectacolul este un construct performativ analitic despre un simptom al schimbării lumilor, căci formele de aşa zis cîştig rapid proliferează în perioadele confuze politic şi sînt un indice al sărăciei. Apariţia tot mai multor săli de jocuri de noroc în ultima vreme pare a indica o nouă etapă de sărăci(r)e, făcînd ca spectacolul lui David Schwartz şi al echipei sale să fie în egală măsură despre prezent şi despre trecutul recent. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Roland Váczi