De la Belle Époque la Lady Gaga

Codrin COMAN
Publicat în Dilema Veche nr. 371 din 24-30 martie 2011
De la Belle Époque la Lady Gaga jpeg

- avatarurile culturii pop -

Cînd am văzut-o pe Lady Gaga îmbrăcată ca o faianţă de carmangerie, m-am gîndit să nu-mi fie în pripă sila, să nu fie, de fapt, fireasca şi relativa contră a generaţiei mai mari, depăşite de pasul vremurilor, care, în loc să spună că nu înţelege şi nu-i place, se crede absolută şi atunci face morală. Doar dintre hălci răsărea şi trupul lui Rocky, la antrenamentul care a redefinit boxul pe principiul bătătorului de şniţele, sau comisarul Moldovan al nostru şi băieţii lui Paraipan, în conflictul de la Abator, cînd s-au ascuns după carcase – dar găselniţa n-a supărat pe nimeni, simpatică şi astăzi, de n-om fi socotit-o chiar genială acum 35 de ani. Apoi, se întîmplă ca scîrba să devină groază: cum, însă, carnea de măcelărie care ne înspăimîntă, prelevată ca de pe torsuri de martir, stă pe o pînză şi mai respectabilă decît cinematograful, a pictorului Francis Bacon mai exact, repede ne scoatem pălăria! Şi s-ar părea că sîntem într-adevăr sofişti şi că judecăm cu dublu standard cam acelaşi lucru, adică e bun dacă a apărut de pe criteriile tinereţii noastre ori din demiurgia artei – şi rău dacă se exprimă prin el „tineretul de azi“. Mai rămîne o singură posibilitate pentru a urma totuşi nevoia de a critica, şi anume ca nu cumva lucrul să nu fie acelaşi decît în aparenţă, dar deosebindu-se în esenţă după nuanţe ascunse la început. În această variantă, observăm trei domenii care ar deosebi, fiecare potrivit cu diferenţa sa specifică, figura cu fleicile podoabă-cal de bătaie-pretext artistic. Întîi pop-cultura actuală, de început de mileniu (şi de la sfîrşitul vremurilor, dacă e să ne ascultăm exasperarea!), apoi cultura pop de altădată şi, mai greu de împuns cu ironia, cultura incontestabilă: cultura cu C, care-şi ia numele tocmai de la faptul că ne cultivă, că răsădeşte şi stropeşte grăuntele de spirit, pentru ca instinctele să treacă în umbra spiritului, aşa cum se cuvine atunci cînd animalul – vieţuitorul – este om. Prin urmare, preferinţele la zi în materie de divertisment, imagine şi purtare pot fi denunţate fie luîndu-li-se măsura lîngă muzica, moda şi, în general, trebuinţele de demult, fie privindu-le de sus fără doar şi poate, adică de lîngă artă, religie, filozofie şi literatura învăţămintelor, nu a relaxării. Întrucît comparaţia a doua retrogradează cultura pop în ansamblu, prima rămîne cea potrivită unei lehamite de pop-ul de azi, care însă cu stilul şi sufletul de altădată n-are nimic.

Pop-cultură = cultură zero?

Prin „muzică populară“ s-a înţeles în România muzica satului, folclorul, cînd, de fapt, acest „popular“ desemna caracterul de masă al unor preferinţe, culmea, citadine îndeosebi, fiind vorba de mai mult decît muzică şi dans: de fashion-ul vestimentaţiei şi film, de scena entertainment-ului şi advertising, de industrial design şi ambianţa timpului liber, de vedetă şi presă. Întreg acest respondent obiectiv al intersubiectivităţii urbane, al aglomeraţiei care cumpără subzistenţa şi confortul formează „cultura pop(ulară)“. Societatea de consum a prins contur dublată fiind de pop-cultură, nici una neavînd sens şi realitate fără cealaltă. Cetăţenii revoluţiei industriale, care erau ocupaţi de munca salariată, plăteau bunuri şi servicii pentru care nu mai era timp să fie produse de o gospodărie familială, iar vînzătorii necesităţilor şi comodităţilor, ei înşişi industriaşi după mentalitatea de extindere şi profit în care percepeau ideea de afacere, au descoperit reclama şi design-ul, pe urmă înnoirea periodică a produsului, ca să-i păstreze pe oameni zgîiţi la tejghele, visînd să înlocuiască ceea ce aveau deja şi să-şi cumpere genurile lipsă, în faţa unor mărfuri cărora cosmetica, învăluitoare, le ascundea tocmai valoarea minoră şi sensul mărunt, care pentru nimic în lume n-ar fi incitat o asemenea preocupare. Deci cultura pop a fost de la început lumea antropotipului consumist; materialismul îi este structural şi îi pune imediat mari probleme în a se legitima, totuşi, ca formă de cultură. Degeaba este alfabetizat cetăţeanul modern, dacă şcoala nu-l pregăteşte devenirii întru spirit, neliniştilor şi înţelegerii, şi-l dă pe mîna slujbei, carierei, timpul liber revenind desfătării simţurilor, care costă şi care... merită efortul. E drept, ştiinţa de carte lansează cultura, numai că modurile culturale care vor avea trecere în continuare – acea muzică, literatură, acel film – nu au altă deschidere în afară de plăcerea pricinuită – nimic dincolo de intrigă, suspans, haz şi ritm. Pop-cultura este, de aceea, „cultură zero“: cultură frînată, care uită de interpretarea lumii şi a vieţii; intenţie fără erfüllung. Ca atare, pacientul „artelor“ cu valoare de piaţă poate sta mai prost la capitolul înţelepciune decît un ţăran neşcolit de acum o sută de ani (dar care îşi lumina în jur de la biserică, de la morală şi de la miturile tradiţionale). Pentru că pop-ul te dispune, nu te luminează! 

Acum, chiar dacă acest caracter de a fi opacă este esenţa ei întîlnită pe firul logic al noţiunii de pop nu înseamnă că fenomenul istoric viu şi schimbător al culturii populare nu poate încerca o autodepăşire, o expresivitate sau transparenţă în zona de forţare a limitelor. Iar pe la 1900 chiar aşa au stat lucrurile: genurile pop luau fiinţă în mijlocul unui suflet colectiv încă nepervertit. Emigrant transatlantic sau dezrădăcinat într-o metropolă europeană, cunoscînd acolo lupta pentru supravieţuire în date noi şi mai explicite ca niciodată, cu semenii înghesuindu-se de-a dreptul să apuce locul de muncă şi un acoperiş, individul nu înceta să tînjească curat omeneşte: aştepta o iubire. Chiar şi acei compadritos de la periferia Buenos Aires-ului – cei dintîi bărbaţi macho, pînă la violenţă ajunşi în duritatea vremurilor, privind fioros de sub borurile legendarelor fungi, legaţi la gît cu năframe albe şi clămpănind din tocurile înalte – se îndrăgosteau nebuneşte de cîte o frumuseţe tocmită la lupanar, pentru care făceau moarte de om, asta dacă nu-i ferea suicidul de crimă. Ei au inventat tangoul – semnul cultural al bărbăţiei care regresează de la Apollo la Pan, sau de la înger la demon, dar care nu se amăgeşte că n-ar fi declin ceea ce i se întîmplă şi atunci caută melancolic înapoi, către Adamul androgin din Paradis, care-şi avea femeia într-însul şi nici o teamă de despărţire, de-a înceta Omul în lipsa unei jumătăţi din Om. Tenebrele dansatorului bat în lumina pierdută, vor să intre, să se preschimbe, şi din ciocnirea fără izbîndă rezultă flacăra sufletului aprins, roşu-înfocat – patima sangvină cu care se iubea odinioară şi pe care aproape că o subînţelegem în tabloul acelor vremuri, unde omul interbelic îl continuă pe acesta din Belle Époque.

Iar preaplinul din „te iubesc“ şi revărsarea ca temere, ca disperare animă bulevardele pavate din imagine, ce răsună de claxoanele ca jazz-cornetul ale automobilelor „streamlined“ style; ochii mari, tremurînzi, care nu clipesc niciodată din filmele mute; părul tuns bobbed al năzdrăvanelor domnişoare flappers care ţopăie charleston-ul şi mitraliază stepul. Se străvăd prin gramofonul pe care designerii de la Columbia şi Victor îl încastraseră în grafonole şi victrole, flamboiantele dulăpioare audio; prin chipul transpus al cîntăreţului pieptănat cu briantină, crooner-ul plecat în mirajul sufletelor pereche, acolo de unde murmură efeminat şi-i îmbată şi pe ascultători.

Esenţele tari & morala divei 

Un asemenea profil pătrunzător, de expresie a zărilor înalte ale omului, care trădează fără îndoială un fenomen de resortul culturii, a fost cu putinţă şi mulţumită participării artiştilor de esenţă tare la formularea pop-ului. În vreme ce profesorii lor se cruceau şi afuriseau frivolităţile, corifeii zilei de mîine nu voiau să rateze şansa neaşteptată, de a-şi elibera tinereţea în loc s-o reprime, şi s-au nărăvit repede la a iubi după plac, şi nu după etichetă, într-o cîrciumioară la Şosea ori chiar într-un restaurant mai acătării. Caligrafia lui Fritz Kreisler marchează însemne asociative cum sînt Liebeslied şi Schön Rosmarin, care ilustrează muzical, parcă de la sine, memoria noastră despre acest mit, amintirile sepia şi în alb-negru despre „vîrsta de aur“ a popular culture, pe care numai în fotografii şi filme am trăit-o, nu în albul ei real, de lumină care se răsfrînge în dimineţi şi înserări. De la bijuteriile de salon ale lui Alfredo Campoli, dar şi ale vioristului român Georges Boulanger, pînă la jazzul sweet de tip Paul Whiteman şi Guy Lombardo, tot spectrul de candoare-langoare al muzicii tinere acum un veac a rămas prins de unduirile kreisleriene ca de un centru de gravitaţie. Altă garanţie a valorii, echipa Kurt Weill – Bertolt Brecht a reuşit să implice în Opera de trei parale, măcar că povestea se petrece la Londra, întreg peisajul Berlinului din anii ’20 şi luna de neon de deasupra sa, strălucirea rece în care se traduce ethosul ca un mercur alchimic din timpul Republicii de la Weimar, care pe de o parte decădea în cabaretul Anitei Berber, al nudităţilor care au devansat scena pariziană a Josephinei Baker, se descompunea, putrefact, în prostituţia şi perversiunile pandemice – ca, pe de alta, să se transmute, sublimeze în paradigmele Bauhaus-ului, în expresionismul de celuloid al unor Murnau şi Pabst şi în acela de şevalet al lui Dix şi Grosz. 

De fapt expresioniştii se converteau la Neue Sachlichkeit, dar fiindcă liniile morbide şi ferocitatea desenării continuau, a fost clar că „noua obiectivitate“ nu venea să nege fantasmele anterioare, ci să le afirme drept mai mult decît nişte năluciri, şi anume chiar trăsăturile de pe chipul realităţilor din jur. Nu vedem noi lumea aşa, ci astfel arată ea din fiinţa ei – păreau să spună junii pictori tot mai posedaţi de tavernă şi femei babilonice, de absint şi opiu. Ca o Grădină a desfătărilor care se reface într-o asemenea atmosferă comprehensivă, Metropola, de Otto Dix, întinde focul infernal al lui Vulcan, roşul incendiar din noapte, peste toate panourile tripticului; muzica pierzaniei nu se mai aude din cimpoi şi lăută, ci din saxofoanele şi tuba combo-ului de jazz, în timp ce chefliii, care conservă pînă şi în jurul jovialului charleston anxietatea tangoului, au feţe în ecoul damnaţilor de pe tripticul original al lui Bosch. După ce nici muşteriii lui Toulouse-Lautrec nu arătaseră prea bine...  Avem aici o cheie pentru diferenţa dintre pop-ul incipient şi nebuniile marca Lady Gaga, în ideea că dezmăţul interbelic, cît o fi fost el, nu trebuie să-l justifice pe acesta şi să dea impresia că inclusiv străbunicii ar fi ipocriţi, dacă i-ar face divei morală. Omul de demult se încîntă ca să uite, şi suferă în plăcerea sa. E escapismul celor devastaţi de război sau deprimaţi în amor, dar care întrezăresc întotdeauna, în miezul a ce li se întîmplă, vanitas vanitatum şi memento mori! Şi, exact cum şopteşte romanţios placa de patefon, oricine şi-ar dori o iubire pe viaţă, fără întinări, care însă, de cum începe, tremură de frica despărţirii – despărţire nu din cauza nestatorniciei, ci a deportărilor, mobilizărilor şi emigraţiei. 

Mare distanţa dintre viciile de ieri, cînd loviturile sorţii ispiteau suflete nu îndeajuns de tari, şi noua uşurătate amoroasă, a unor răsfăţaţi ai sorţii ce-şi cred înfrîngerea victorie şi regresul progres, legănaţi de o morală care e o contradicţie în termeni, de vreme ce eul trebuie să se iubească mai întîi pe sine, destinîndu-şi astfel pe „te iubesc“ şi minţind cu vorba aceasta, mai înainte de a părăsi la greu, de a se gîndi să plece – să alunge – chiar de la primele frustrări!

Codrin Coman este doctor în filozofie. Cea mai recentă carte publicată se numeşte Harmonia Mundi. O încercare în esenţa muzicii, ediţia a doua revăzută şi adăugită, Editura Grinta, 2009.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.